O știre veche de 122 de ani păstrează povestea recuperării sigiliului medieval al Băii Mari

La 30 octombrie 1904, un ziar din Baia Mare anunța recuperarea tiparului de argint al sigiliului medieval al orașului, descoperit cu câteva săptămâni înainte într-o vie din Valea Borcutului și cumpărat pentru muzeul local.

În toamna anului 1904, lucrările într-o vie de la marginea nord-vestică a Băii Mari au scos la lumină un vas de lut cu podoabe, o lingură și două monede de argint. Vasul avea un capac neobișnuit, chiar tiparul marelui sigiliu al orașului, o piesă medievală ajunsă în pământ împreună cu obiecte mai noi decât ea. Descoperirea a fost consemnată în Nagybánya és Vidéke, numărul 44 din 30 octombrie 1904, la pagina 4. Nota începea cu precizarea că obiectele apăruseră „cu câteva săptămâni înainte”. Astăzi se împlinesc, așadar, 122 de ani de la publicarea acelei știri, care nu indică ziua exactă a descoperirii.

Tiparul era piesa cu care se imprima sigiliul pe ceară, pentru a confirma autenticitatea documentelor. În cazul Băii Mari, marele sigiliu era folosit pentru acte importante, prin care orașul își exprima autoritatea. Istoricul István Draskóczy arată că folosirea lui este atestată până în 1480 și că orașul avea și un sigiliu mai mic, destinat documentelor de mai mică însemnătate.

Confecționat probabil între 1350 și 1360, tiparul de argint avea opt laturi și un diametru de 7,4 centimetri. Dimensiunile îi permiteau meșterului să cuprindă o întreagă scenă. Potrivit descrierii din Repertoriul arheologic al județului Maramureș, pe munte era reprezentat regele Ștefan cel Sfânt, patronul orașului. La baza muntelui, un miner îngenuncheat lucra într-o galerie, în timp ce un altul aduna minereul cu o sapă. Florile și ramurile completau peisajul. Alegerea acestor personaje arată cât de strâns își lega orașul identitatea de minerit. Cei care întocmeau un act important îl autentificau cu imaginea muncii din care trăia comunitatea.

Inscripția identifica orașul prin numele latin care înseamnă Râul Doamnelor și cuprindea un îndemn despre viața împreună, tradus prin „Dragostea reciprocă dintre cetățeni este cea mai mare tărie a orașului”. În câțiva centimetri de argint se întâlneau autoritatea, munca și o idee despre ceea ce îi ține pe locuitori împreună.

Rămâne întrebarea de ce fusese îngropat un asemenea obiect. Printre monedele tezaurului se afla una datată 1564, ceea ce arată că ascunderea s-a produs după emiterea ei. Istoricul Gyula Schönherr a legat depunerea de ocuparea Băii Mari de către Ioan Sigismund, în 1567. Ipoteza, reluată în literatura de specialitate, oferă un context posibil. Nu dovedește însă cine a ascuns vasul și nici momentul precis în care a făcut-o.

Știrea din 1904 păstrează și povestea recuperării pentru muzeu. Asociația muzeală a intervenit pentru cumpărarea obiectelor, iar autoritatea care coordona muzeele și bibliotecile a acordat bani pentru achiziție, pe lângă ajutorul obișnuit. A fost aprobată și o recompensă de 100 de coroane pentru persoana care deținuse piesele. Ziarul prezenta gestul drept un exemplu pentru locuitorii care ar fi găsit alte vestigii.

Pe aceeași pagină apărea o altă știre legată de minerit, despre doi muncitori morți într-un accident la mina Leopold, la 25 octombrie. Alăturarea documentează lumea în care revenea la lumină vechiul simbol al orașului. Minerii reprezentați pe sigiliu aparțineau Evului Mediu, iar minerii pomeniți în ziar erau contemporanii celor care citeau despre descoperire.

Istoria piesei a continuat însă cu o nouă pierdere. În iulie 2011, tiparul a dispărut din muzeul băimărean, iar poliția a deschis o anchetă. Relatările publicate atunci consemnează sesizarea autorităților la 29 iulie. Un articol din martie 2024 menționa că obiectul nu fusese încă recuperat.

Relatarea din 1904 merită recitită și pentru felul în care explică rostul muzeului. O descoperire întâmplătoare devenea un bun păstrat pentru întregul oraș, prin intervenția unei asociații, sprijin financiar și recunoașterea gestului celui care o ceda. În acest episod, îndemnul despre solidaritate de pe vechiul sigiliu își găsea o continuare în grija pentru trecutul comun.

Vasile Petrovan

Citește și: