Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Grija părintelui și autonomia adolescentului

La șapte dimineața, în bucătărie mirosea a pâine prăjită și a cafea. Mama așezase două farfurii pe masă. Lângă ghiozdan rămăsese mesajul scris cu o seară înainte: „Să-mi dai un semn când ajungi”. Băiatul a intrat cu căștile la gât, a luat o felie de pâine și și-a căutat cheile.

— La ce oră ajungi astăzi?

— Ți-am spus ieri, după antrenament.

Tonul lui scurt a tulburat-o. Mama a cerut explicații, vocea i s-a ridicat, iar băiatul și-a luat geaca și a ieșit. Ea a rămas lângă masă, încercând să înțeleagă de ce răspunsul lui o supărase atât de tare. Scena este imaginară. În centrul ei se află două preocupări: adolescentul vrea să decidă mai mult despre programul său, iar mama vrea să știe unde se află și când ajunge acasă. Cearta începe în momentul în care întrebările ei și răspunsurile lui ajung să însemne, pentru fiecare, mai mult decât informații despre o zi de școală.

Cu câteva luni înainte, băiatul îi povestea despre colegi, îi arăta melodii și îi cerea părerea. Acum, răspunsurile deveniseră mai scurte. Petrecea mai mult timp în camera lui și își făcea planuri cu prietenii. Mama afla seara despre lucruri pe care, până de curând, le discutau pe loc. Îi lipseau acele conversații. Uneori îl întreba despre școală pentru că voia să afle cum îi mersese. Alteori prelungea discuția fiindcă îi era dor să stea cu el.

Într-o seară, privindu-l cum își lega șireturile, și-a amintit copilul care adormea pe umărul ei. Băiatul din fața ei se pregătea să iasă cu prietenii. A întrebat-o dacă putea rămâne până la nouă. Mama a ezitat, apoi au discutat unde mergea, cu cine și cum se întorcea. Asemenea conversații cer răbdare. Programul, ieșirile și responsabilitățile ajung să fie discutate din nou pe măsură ce adolescentul preia mai multe decizii. Părintele are de explicat ce îl preocupă, iar copilul are nevoie să poată propune, argumenta și respecta ceea ce au stabilit.

Uneori, experiențele mai vechi ale adultului influențează reacția de moment. Un răspuns scurt îi poate aminti de situații în care s-a simțit ignorat. O întârziere poate trezi o teamă cunoscută. În alte zile, oboseala, graba sau o problemă concretă explică iritarea. Părintele poate observa ce l-a tulburat înainte de a continua conversația. După plecarea fiului, mama a recitit mesajul de lângă ghiozdan. Își dorea să știe că ajunsese cu bine. Își dorea și ca el să o mai caute pentru o părere, să-i povestească din proprie inițiativă, să mai rămână câteva minute la masă.

În dimineața aceea, toate aceste așteptări se adunaseră într-o întrebare despre ora întoarcerii. Seara, când băiatul a venit acasă, mama a așteptat să-și lase lucrurile.

— Îmi pare rău că am ridicat vocea dimineață. Eram îngrijorată și am insistat. Hai să stabilim când îmi scrii.

— După antrenament. La școală țin telefonul în ghiozdan.

— Bine. Îmi scrii când pleci de acolo și mă anunți dacă se schimbă programul.

— Da.

Băiatul și-a tras un scaun și a întrebat dacă mai era pâine prăjită. Mama a pus două felii în prăjitor. Apoi el a început să-i povestească despre antrenament. După o ceartă, părintele poate reveni asupra felului în care a vorbit. Își cere scuze pentru ton, ascultă ce are de spus adolescentul și discută cu el ce vor face data viitoare. O înțelegere concretă precizează cine anunță, când și în ce situații. Fiecare știe astfel ce are de făcut. Când emoțiile sunt puternice, o pauză îi poate oferi adultului timpul necesar pentru a-și alege cuvintele.

Poate spune: „Am nevoie de câteva minute să mă liniștesc. Vorbim după aceea”. Între timp, se poate întreba ce s-a întâmplat, ce l-a speriat și ce vrea să afle de la copil. La reluarea discuției, întrebările scurte și precise îl ajută să rămână la situația concretă: „Cum te întorci?”, „La ce oră termină antrenamentul?”, „Ce facem dacă întârzii?”.

Adolescentul poate răspunde și poate participa la stabilirea regulii. Adultul își păstrează responsabilitatea pentru siguranță și explică motivele deciziilor sale. Când reacțiile intense se repetă, o conversație cu un psiholog îl poate ajuta pe părinte să înțeleagă ce le declanșează și să exerseze răspunsuri mai calme și mai clare. Adolescența seamănă cu o punte între copilărie și maturitate. Părintele îl însoțește pe copil și îi lasă treptat mai multe decizii. Balustrada rămâne la îndemână: adolescentul se sprijină de ea când are nevoie, apoi își continuă drumul.

CECILIA ARDUSĂTAN – Psiholog clinician și psihoterapeut specialist

Colaboratoarea noastră activează în cabinetul propriu, unde oferă servicii de psihoterapie pentru adulți, parenting, copii și adolescenți, precum și servicii de psihologia sportului, și în cadrul Ardoria Impact, companie de consultanță organizațională pe care a cofondat-o alături de Dr. Adrian Ardusătan, contribuind cu programe de coeziune de echipă și gestionare a stresului în mediul corporate.

O găsiți activă permanent pe site-urile personale www.ardusatancecilia.ro și www.ardoriaimpact.ro, precum și pe rețelele de socializare: Facebook (https://www.facebook.com/psihoterapeut.Ardusatan/), Instagram (https://www.instagram.com/ardus.cecilia/), TikTok (https://www.tiktok.com/@arduscecilia), Youtube (https://www.youtube.com/@ArdusCecilia). Dați like, share, subscribe!

*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!

Citește și