În urmă cu mai bine de un secol și jumătate, într-o zi de 3 septembrie, o parte din Maramureșul care trăia prin glasul oamenilor ajungea pe hârtie. Nu a fost o ceremonie și nici un eveniment spectaculos, ci apariția câtorva texte într-o revistă. Privit însă de la distanța timpului, momentul spune foarte mult despre începuturile preocupării de a păstra folclorul unei lumi care până atunci se transmitea în primul rând din memorie.
În numărul 36 al revistei Familia, datat 3/15 septembrie 1872, la pagina 425 (un număr obișnuit al revistei avea 12 pagini, dar paginile nu începeau de la 1 la fiecare apariție, ci erau numerotate continuu pe parcursul întregului an), au fost publicate șapte texte sub titlul „Doine şi hore poporale. Din Maramureşiu”, trimise de tânărul Tit Bud (se semna Titu Budu). Revista era condusă de Iosif Vulcan și reprezenta una dintre publicațiile culturale importante ale românilor din acea vreme.
Tit Bud avea 25 de ani și era atunci capelan la Ieud. Născut în 1846, la Sat-Șugatag, avea să devină mai târziu una dintre figurile importante ale vieții culturale și bisericești a Maramureșului. Cercetările dedicate istoriei folcloristicii maramureșene plasează tocmai în 1872 începutul preocupărilor sale pentru culegerea creației populare. Importantă nu este însă doar biografia celui care a trimis textele revistei, ci ceea ce s-a întâmplat în acea zi.
Doinele și horele nu fuseseră scrise pentru biblioteci. Ele circulau prin sate, erau cântate și învățate de la alții, se modificau uneori de la o generație la alta și aparțineau unei culturi care exista în primul rând prin viu grai. Atunci când cineva începea să le noteze și să le publice, ele căpătau o a doua viață. Nu mai depindeau exclusiv de memoria celor care le știau.
De aceea, pagina din Familia trebuie privită ca un mic document de patrimoniu. Cele șapte texte nu însemnau doar versuri despre dor, dragoste ori viața satului. Ele păstrau expresii, sensibilități și feluri de a privi lumea care aparțineau Maramureșului secolului al XIX-lea.
Momentul avea și un context mai larg. În acea perioadă, cărturarii români erau tot mai interesați de creația populară, iar Iosif Vulcan încurajase explicit culegerea și publicarea ei în paginile revistei Familia. Maramureșul intra astfel într-un efort mai amplu de recuperare a culturii orale românești.
Pentru Tit Bud, cele șapte texte din 1872 au fost doar începutul. Peste ani, el avea să adune o colecție mult mai amplă, iar în 1908 avea să publice, sub egida Academiei Române, volumul Poezii populare din Maramureș. Cercetările arată că lucrarea cuprindea sute de creații, o parte provenind din ampla acțiune de culegere desfășurată împreună cu învățători din satele maramureșene.
Astăzi, 3 septembrie 1872 poate părea doar o dată aflată într-o veche colecție de reviste. Valoarea ei este însă alta: marchează unul dintre momentele timpurii în care folclorul Maramureșului a fost scos din fragilitatea memoriei orale și fixat în cuvântul tipărit.
Oamenii care au creat acele cântece au rămas, în cea mai mare parte, fără nume. Versurile lor au rămas. Iar faptul că le putem citi după mai bine de 150 de ani explică, poate mai bine decât orice definiție, de ce gestul din 3 septembrie 1872 a avut valoare.
Sursa FOTO: dspace.bcucluj.ro/ ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com
Vasile Petrovan
Citește și:
Povestea lui Adrian Cirțiu, tenorul din Gârdani care a ajuns să cânte la Viena
