L-am întâlnit pe maestrul Ioan Marchiș la o cafea, undeva în Baia Mare. Cafeaua s-a terminat repede, povestea nu. Câteva ore au trecut aproape fără să le simțim, într-o conversație care a pornit de la sculptură și a ajuns la istorie, de la bronz la lemn, de la vechile simboluri maramureșene la oameni, locuri și întâmplări care, fără să ne dăm seama, au intrat în memoria orașului.
Îmi place Ioan Marchiș nu numai pentru talentul artistului. Îmi place și povestitorul. Are acel fel rar de a vorbi în care cultura nu devine paradă de erudiție, ci instrument de înțelegere. Poate pleca de la o bucată de lemn și ajunge la mitologie, de la forma unei sculpturi la filosofie, de la un personaj istoric la felul în care o comunitate își construiește memoria. Îți explică, face paranteze, se întoarce, leagă lucruri aparent îndepărtate și, fără să observi, o cafea devine o mică lecție despre artă și despre lumea din jurul ei. Era inevitabil, așadar, să ajungem la Baia Mare și la lucrările sale.
Primul despre care am vorbit a fost Pintea Viteazul, monumentul din fața Inspectoratului de Jandarmi Maramureș. Lucrarea a trecut recent printr-un proces de întreținere și punere în valoare, iar Ioan Marchiș, autorul ei, s-a implicat direct. În 17 august, monumentul a fost resfințit, iar Pintea a revenit în atenția publicului într-o formă care îi redă demnitatea vizuală și forța pe care sculptorul a gândit-o atunci când l-a făcut.
Rezultatul se vede, dar poate că efectul cel mai important al intervenției nu este numai cel estetic. Pintea a redeschis o discuție pe care orașele ar trebui să o poarte periodic: ce facem cu lucrările de artă pe care le-am așezat în spațiul public cu zeci de ani în urmă?
Pentru că nici bronzul nu este etern. Nici piatra. Nici marmura. Le privim ani la rând și ajungem să credem că vor rămâne acolo indiferent de ploaie, îngheț, soare, poluare sau simpla trecere a timpului. Dar materia îmbătrânește, chiar și atunci când forma rămâne.
Ioan Marchiș mi-a arătat un document pregătit pentru Primăria Baia Mare. Este, în esență, o propunere pentru întreținerea și punerea în valoare a mai multor lucrări realizate de el în oraș, multe dintre ele în urmă cu aproximativ trei decenii: George Pop de Băsești, I.C. Brătianu, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Coșbuc, Octavian Goga și altele.
Explicația artistului este cât se poate de concretă. În timp apar depuneri și oxidări pe bronz, soclurile suferă degradări, uneori se formează fisuri, iar literele inscripțiilor pot deveni greu de citit sau chiar pot dispărea. Sunt lucruri aparent mici, dar adunate schimbă felul în care o operă se prezintă în fața publicului.
Maestrul mi-a explicat, cu răbdare, diferențele dintre curățarea mecanică și cea chimică, tratarea bronzului, refacerea patinei, protejarea suprafețelor și intervențiile asupra soclurilor. Recunosc că, undeva între metode, substanțe și reacții ale metalului, m-a pierdut puțin. Dar ideea esențială am înțeles-o foarte bine: nu este vorba despre a face o statuie veche să arate ca una ieșită ieri din atelier. O sculptură are dreptul să îmbătrânească. Patina poate fi frumoasă. Uneori chiar îi dă caracter. Dar una este patina și alta degradarea. Una este urma firească a timpului și alta este neglijarea.
Aici conversația mi-a oferit și prima informație care, din câte știu în acest moment, nu a fost anunțată public.
Potrivit celor relatate de Ioan Marchiș, primarul municipiului Baia Mare, Ioan Doru Dăncuș, a acceptat ca monumentul lui George Pop de Băsești din Parcul Mara să beneficieze de lucrări de întreținere și punere în valoare, după modelul intervenției realizate recent la Pintea Viteazul. Este o decizie care, în opinia mea, merită apreciată. Nu pentru că întreținerea unei statui ar trebui transformată într-o mare realizare administrativă, ci pentru că asemenea gesturi aparent mici spun ceva despre felul în care un oraș se raportează la propria memorie.
Intenția este ca lucrările să fie realizate înainte de 1 Decembrie, când monumentul ar urma să fie resfințit. Și aici momentul ales nu este deloc întâmplător. George Pop de Băsești avea 83 de ani atunci când a prezidat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. Era bătrân, slăbit de vârstă și de o viață petrecută în lupta politică pentru drepturile românilor din Transilvania, dar a ajuns acolo. Imaginea lui, aflat în fruntea Adunării care a votat Unirea Transilvaniei cu România, are o forță aparte tocmai pentru că pare să concentreze într-un singur om răbdarea unei generații întregi. De aceea, punerea în valoare a monumentului său înainte de Ziua Națională are mai mult sens decât o simplă operațiune de întreținere. Este o formă de respect. Nu față de bronz, ci față de omul pe care bronzul îl reprezintă.
De la bronz am ajuns, cumva firesc la lemn. Și la unul dintre cele mai cunoscute repere pe care Baia Mare le-a avut cândva: „Arcul Solar”. Probabil că mult mai mulți băimăreni îl cunosc însă după numele pe care i l-a dat orașul: „Spânzurătoarea”.
Aici lucrurile devin interesante, pentru că există uneori o distanță uriașă între ceea ce intenționează artistul și ceea ce face publicul cu opera lui. Ioan Marchiș a gândit „Arcul Solar” într-un registru simbolic, ca omagiu adus dulgherilor maramureșeni și lumii tradiționale din care venea. Structura avea mai multe intrări și o deschidere simbolică spre cer, spre Soare, iar formele ei trimiteau la motive și semne din universul ornamental al Maramureșului. Băimărenii au privit construcția și au spus simplu: „Spânzurătoarea”. Și așa i-a rămas numele.
Poate că un artist ar avea toate motivele să fie nemulțumit. Eu cred însă că în asta există ceva extraordinar. Pentru că, din clipa în care generații de oameni au început să spună „ne vedem la Spânzurătoare” și toată lumea știa exact unde, lucrarea încetase să-i mai aparțină numai sculptorului. Intrase în vocabularul orașului. Studenți, liceeni, îndrăgostiți, oameni care veneau la universitate sau pur și simplu traversau zona și-au dat întâlnire acolo. Fără ceremonii și fără discursuri despre patrimoniu, „Arcul Solar” devenise reper urban.
Vechea construcție din lemn a fost însă demontată și depozitată. Timpul își făcuse lucrarea asupra materialului. Numai că Ioan Marchiș nu a renunțat la idee. A regândit „Arcul Solar”, astfel încât anumite detalii să fie adaptate trecerii timpului, pentru ca monumentul să poată avea o viață mult mai lungă.
Din fericire, pot să vă arăt macheta:
Zona în care se afla cândva vechiul monument se schimbă acum radical. Piața Universității este reconstruită și reconfigurată, iar ceea ce va exista acolo după finalizarea lucrărilor va fi diferit de spațiul pe care îl cunoaștem din ultimele decenii. În asemenea transformări apare întotdeauna riscul ca lucrurile vechi să fie privite pur și simplu ca obstacole în calea celor noi. În cazul „Arcului Solar”, însă, am aflat de la Ioan Marchiș o a doua informație inedită.
Potrivit sculptorului, primarul municipiului i-a transmis că „Arcul Solar” nu se pierde și că ar urma să fie pusă în valoare în spațiul viitorului sediu al Primăriei Baia Mare din Piața Revoluției. Mie îmi place ideea. Nu pentru că fiecare lucru vechi trebuie salvat cu orice preț și nici pentru că orașul trebuie ținut captiv în nostalgie. Orașele trebuie să se schimbe. Altfel mor încet. Dar există o diferență între a te moderniza și a-ți șterge memoria. Dacă „Arcul Solar” va ajunge într-un spațiu nou și va deveni din nou accesibil băimărenilor, atunci nu vom avea o simplă mutare a unei sculpturi. Vom avea o continuitate. Un reper al vechiului oraș intră în orașul care se construiește acum.
la finalul conversației noastre, când m-am ridicat de la masă, după câteva ore, mi-am dat seama că discuția cu Ioan Marchiș nu fusese, de fapt, despre întreținerea unor statui. Fusese despre memorie.
Pintea Viteazul spune povestea unui personaj aflat undeva la granița dintre istorie și legendă, atât de puternic intrat în imaginarul Maramureșului încât aproape că nu mai contează unde se termină omul și unde începe mitul.
George Pop de Băsești vorbește despre un alt fel de eroism, mai puțin spectaculos, dar poate mai greu: răbdarea politică, perseverența și credința într-un ideal urmărit o viață întreagă și împlinit aproape la capătul ei.
„Arcul Solar” nu reprezintă un erou și nici un moment istoric. Dar spune ceva despre noi. Despre generațiile care au trecut prin acel loc, despre întâlniri, studenție, tinerețe și despre felul în care un obiect de artă ajunge uneori să intre în viața cotidiană până când oamenii uită că este artă și îl transformă pur și simplu într-un loc al lor.
Sunt trei lucrări foarte diferite. Și totuși, toate trei au ajuns în memoria Băii Mari. Poate că aici se află adevărata miză a ceea ce discutam. Un oraș nu este alcătuit numai din clădiri noi, asfalt, parcări, piețe și proiecte de milioane. Acestea sunt necesare, fără îndoială. Dar orașul adevărat este alcătuit și din acele repere pe care oamenii le folosesc atunci când își povestesc propria viață. „Acolo era Pintea.” „Ne întâlneam la Spânzurătoare.” „Treceam prin Parcul Mara.” În asemenea propoziții aparent banale se ascunde identitatea unui oraș.
Dacă Pintea a fost deja pus în valoare, dacă George Pop de Băsești va urma înainte de 1 Decembrie și dacă „Arcul Solar” va primi o nouă viață într-un alt spațiu al Băii Mari, atunci poate că avem în față ceva mai important decât trei intervenții separate. Poate începe să se contureze o preocupare pentru lucrările de artă publică ale orașului, pentru întreținerea și punerea lor în valoare, fără să fie rupte de prezent și fără să fie transformate în obiecte de muzeu.
Pentru că dezvoltarea nu înseamnă numai să construiești ceva ce nu a existat. Uneori, dezvoltarea înseamnă să privești cu atenție ceea ce ai primit de la cei dinaintea ta, să înțelegi ce valoare are și să găsești o formă inteligentă de a-l duce mai departe. Iar într-un oraș care se schimbă, poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de modernitate: să știi ce trebuie schimbat, dar și ce nu trebuie pierdut.
Iar Ioan Marchiș rămâne, dincolo de bronz, lemn și forme, unul dintre acei artiști care nu doar lasă lucrări într-un oraș, ci îl obligă să-și privească mai atent propria memorie. Felicitări maestre.
Vasile Petrovan
