Este drumul spre plenitudinea sa. Dar această desăvârșire, această plenitudine care unii gânditori o consideră în fapt umanizarea omului, probabil în amploarea și idealitatea ei nu trebuie luată ca un model al idealității omului. Poate că omul nu este OM în sensul moral, gnostic, axiologic șamd numai atunci când se situează la cel mai înalt nivel al devenirii lui. Nu există perfecțiunea umană, deși spre asta tindem. Numai în conceptul de om se poate vorbi de excelența omului, dar acest concept este un destin după care aleargă omul și nu îl poate atinge. Numai Isus Cristos a fost perfect. Și atunci în această logică expusă … noi ceilalți nu suntem (îmi vine greu să afirm) oameni?
– Nu vom putea astfel, în aceste condiții drastice să fim niciodată oameni, dacă noi nu reușim să ne poziționăm în paradigma lui Isus Cristos?
– Modelul lui Isus Cristos a fost singurul care a făcut omul să își pună întrebarea despre condiția omului. Bun! Și atunci ce ne facem?
– Grea întrebare… la care poate exista doar o aspirație mai mult decât un răspuns asupra definirii „condiției umane”: acea vorbă „depășirea condiției umane” se poate ataca din perspectiva limitelor omului. Aceste limite vin din multe direcții și reprezintă un standard de neatins. Viața în întregul ei, în complexitatea, în facticitatea și dezordinea ei, în potențialul omului îndreptat înspre morală, rigoare, gândire critică, capacitate de excelență, voința omului de a se îndrepta spre valorile și trăirile autentice, de a depăși postura omului căzut și multe, multe astfel de atribute… fac ca acest OM să nu poată avea o condiție umană unanim recunoscută, numai de dragul bifării unei definiții teoretice. Și atunci ce facem? Îl punem în prim plan pe Nietzsche cu al său supraom?
– Dar nu trebuie să uităm că acest supraom este un ideal de factura filozofică. Nu este ceva ideal dpdv biologic sau psihic.
– Astfel, dacă vorbim de ideal filozofic al omului, atunci ne îndreptăm spre ceva ideal, ceva care este superior, ceva care apelează la o autoconstrucție a omului, adică o distrugere în prealabil a unor scări de valori actuale… și reconstrucția lor acolo unde valorile pot rezulta din propria existență a omului.
– Ideea de om și mai apoi conceptul de om a rezultat ca ceva care a evoluat natural. Devenirea și-a spus cuvântul… nu a intervenit nimeni să ctitorească felul omului de a fi. Omul fiind lăsat din mână de divinitate, el a găsit de cuviință să se împlinească cumva aleator. Adică omul să formeze spiritul său. Sigur că specific și în cursul istoriei, dar și cu libertatea de alegere și cu responsabilitatea libertății.
– Dar spiritul s-a format fără să întrebe dacă omul este de acord. Și atunci tot așa, cum poate omul să schimbe mersul lucrurilor și să își propună să meargă în direcția unde se poate construi, unde își construiește singur spiritul? Numai niște cataclisme sociale sau politice pot schimba mersul istoriei.
– Este o întrebare la care Nietzsche nu s-a gândit. El nu a pus în calcul acest lucru și mai mult … să zicem voința omului ar avea câștig de cauză în impunerea voinței, (să dăm ca exemplu) … apariția și dezvoltarea creștinismului. Creștinismul s-a „instaurat” și dezvoltat nu ca ceva impus, ci ca o direcție de la sine coagulată, care a unificat gândirea, inteligența, rațiune, conștiința, sentimentul, afectul în spirit. Dar și nemulțumirile și nerealizările ființei umane. A fost drumul obiectiv al societății umane. Să ne gândim așa: creștinismul atunci la început, din secolul unu până prin secolul trei, patru era ostracizat, era proscris de autorități. Nu a fost deloc ușor să ți arborezi „steagul creștinismului” sus, când erai maltratat și surghiunit. Și totuși în acele timpuri deosebit de grele, creștinismul a biruit și s-a instaurat peste Europa. Ăsta e un fapt. Și asta înseamnă că el s-a cristalizat în spirit, în istorie.
– Și aici în toată această analiză nu s-a pus problema nici o clipă de adevărul creștinismului, a veridicității Bibliei, a obiectivității apostolilor șamd… adică fenomenul creștinismului a erupt ca o necesitate a felului de a fi a omului. Am văzut cum ideea reverberează în orizontul gândirii. Ideea poate direcționa atât ceea ce este teoretic, cât și ceea ce se aliniază unui demers pragmatic. Și aici vedem oamenii care se folosesc de idee în gândire și oamenii „de acțiune” – cum se zice – adică cei care pun ideea în practică. A doua chestiune este cea gnoseologică. În Grecia Antică copiii erau deprinși de mici cu capacitatea de a gândi, de a raționa diferite situații și apoi erau îndrumați ca teoriile, ideile, să fie puse în practică. Pe acest drum, prima dată ei trebuiau canalizați în teorie ca apoi să le poată implementa în viața concretă, erau motivați de capacitatea de a ajunge la sapiență, de a putea face față diferitelor situații. Și credința lor, a anticilor era că acest mod de a vedea lucrurile, de a trece de la teorie la practică se va perpetua încontinuu. „For ever”. Și grecii s-au întâlnit de timpuriu cu ceea ce durează sau cu ceea ce este nemuritor și etern. (O cunostiinta mai tânăra m-a întrebat odată ce părere am eu despre nemurire. Recunosc că m-a luat prin surprindere și am spus ceva … adică ceva nu prea convingător. Dar acum dacă stau să mă gândesc la nemurire, primul lucru care îmi vine în minte este cuvântul veșnicie. Adică ceva care rezistă timpului, ceva care înseamnă a nu fi supus morții, adică existența veșnică. Poate fi și ideea și conceptul de „substanță”. Când zici substanță te gândești la ceva material, care are în componentă mulți atomi, molecule legate între ele. Dar „substanță” din perspectiva filozofică ne spune că lucrurile, ființările au o bază care persistă, este nemuritoare indiferent de transformările pe care le are. Este ceea ce reprezintă permanentul, imuabilul, ceea ce nu se schimbă indiferent de timp și condiții. Dar nemurirea înseamnă deci și durabilitate în timp, ceva care nu este supus degradării sau entropiei. La greci doar zeii nu aveau parte de moarte. Oamenii erau muritori într-un Univers nemuritor, iar interesul grecilor pentru „fenomenul” nemuririi a apărut când au ajuns să cunoască gândirea din India. Este acea formula asimilată de greci, dar și de alții: „veșnica reîntoarcere” sau „totul curge”. Dar asta altădată). Și mă întorc la gnoseologie, adică la capacitatea omului de a cunoaște.
De ce „a cunoaște” este diferit față de verbul „a ști”? Pentru că atunci când spui „eu cunosc”, te referi la faptul că tu și înțelegi ceva, un fenomen. Iar când ști, atunci ești informat despre ceva, dispui de o informație: pământul e rotund, cerul este albastru, Monet a fost un pictor etc. Deci atunci când cunoști, tu deții o informație (ști) care o înțelegi și ești în stare să o argumentezi. De exemplu: principiul fundamental al mecanicii clasice este redat în formula: Fmxa. Asta o știe oricine, dar explicarea este: Dacă acționăm asupra unui corp de masă m cu o forță F, atunci accelerația corpului va fi a, accelerație care are direcția și sensul forței. Simplu… este cunoaștere. Bun! Aș dori să fac o minimală apologie a cunoașterii de tip metafizic.
Putem spune că în acest vast câmp al cunoașterii, o cunoaștere specifică este calată strict pe un domeniu sau eventual pe două. Și pe lângă asta, metafizica are această capacitate de a încerca să ajungă la adevărul ultim, la necunoscutele care se află în intrinsecul lucrurilor. Dar metafizica are o calitate majoră: poate păși în cunoaștere privind și din interior și din exterior lucrul. Ea interoghează obiectul, fenomenul pentru a ajunge la esența lui… dar esența lui este însuși adevărul lui. Când un om se miră de ceva, el vrea în fond să cunoască. Dar marea lui problemă, provocare este următoarea: prin ce metodă poate interoga lucrul. Adică care este cel mai adecvat drum spre adevărul lui, spre conceptul lui? De aceea este foarte necesar să vedem în ce mod ne apropiem de lucru și ce mijloace, ce instrumentar trebuie să folosim.
– Dar dacă ne uităm la greci, ei în antichitate vroiau să cunoască, nu de dragul cunoașterii, ci pentru a putea trăi cu adevărat, adică în plenitudine.
– Sau cum spun unii așa mai doct: pentru a te putea ridica la o perspectivă universală asupra lucrurilor. Adică a putea gândi cu mintea liberă, fără constrângeri și determinații fără acoperire. Trebuie să ajungi să te concentrezi asupra minții într-o cunoaștere. Și trebuie spus ceva… o vorbă de spirit: puritatea gândirii este orice s-ar zice acuitatea gândirii. Și atunci când te situezi pe drumul gândirii și ai acest exercițiu, poți spune că poți să îți asumi un stil de a ajunge la adevăr. –
Actul de cunoaștere metafizică este amplasat în însăși ordinea cunoașterii și de asemenea în ordinea sinelui și a ființei.
-Socrate de exemplu, a îmbrățișat cunoașterea pentru că a ales un mod de viață, a ales să aibă o libertate interioară care să îi permită o permanentă meditație. Iar felul lui „moșit” i-a permis să ajungă la întrebările cele mai sintetice. Așa a ajuns la forma și fondul întrebărilor pentru a putea cunoaște. Și a ajuns în acel punct pentru a putea scoate în fața celorlalți concluziile necesare. Pentru el filozofia și cunoașterea metafizică reprezenta o formă de a trăi, iar aici se întrevede o înțelegere a faptului că tu om te îndrepți spre cunoaștere. Pentru că o cunoaștere autentică poate duce la sapiență omului.
– Cunoașterea ideilor în antichitate, dar și în această modernitate poate reprezenta o formă de a trăi în spirit și poate reprezenta o atitudine, o formă de manifestare a talentului uman care angajează întreaga existență a omului.
– Cunoașterea prin gândirea critică, adică cu aportul rațiunii, duce ființa umană la o atitudine care este îndreptată spre o viziune distinctă despre om și lume. Gândirea critică este cea care duce la cunoaștere și duce în final la adevărul ființei.
– Dar vreau să mai spun ceva: ideile reprezintă și o intenție de a întreprinde ceva, fără să zicem o teoretizare prealabilă. Și mai înseamnă și un plan de a ajunge la concept. Ideea naște conceptul. Ideea este osatura… și pe ea se construiește întreg conceptul. Este un punct de plecare, este punctul de unde poți să ajungi la principiu. Principiile se construiesc pe idei pentru că cu ajutorul ideii se poate încropi o teză cu valoare de adevăr.
– Aș dori acum la capătul acestui eseu să ne întoarcem la Hannah Arendt: ideea la Arendt este un ansamblu de trei părți distincte. Este imersarea gândirii în cele trei noțiuni distincte: munca, lucrul și acțiunea. Munca este cea mai rudimentară dintre entități pentru că ea se axează strict pe nevoile biologice ale omului, de la procurarea hranei până la forțele de producție care care reprezintă manifestarea omului pentru a ajunge în final la consumul propriu. Este o forță, un efort fizic al omului fără vreo conotație spirituală, este o irosire care duce la pierderea individualității și personalității umane. La polul opus, lucrul reprezintă entitatea care conferă durabilitate și coerență vieții noastre. Rezultatele acestei întreprinderi nu sunt vizibile și nu răspund unor întrebuințări imediate. Dacă muncă presupune activitate directă asupra obiectelor, lucrul are o libertate față de activitate, dar și față de uneltele necesare. În timp ce muncă presupune repetiție, lucrul ne duce spre potențialitatea ființărilor și presupune o specializare, o formă de competență a ceea ce face. Lucrul poate genera produse conceptuale în imediat, care înglobează o scară sau mai multe de valori. Iar la sfârșit, acțiunea, vrea să fie întemeierea unor organisme, care pot crea condițiile necesare desfășurării primelor două. Hannah Arendt ne spune că formele de manifestare ale acțiunii sunt: vorbirea, povestirea, promisiunea, iertarea șamd. Principala diferență a muncii față de lucru este că ea reprezintă nevoile vieții biologice, pe când lucrul reprezintă creativitatea, modul de a face proiecte libere și a coopera între entități. Aș dori să mă opresc aici, pentru că intenția mea nu este de a expune în detaliu ideile sau de a vedea intrinsecul manifestării ideilor. Am dorit să arăt panoplia de posibilități pe care le poate avea ideea și zonele nebănuite în care se poate devoala. Ideile se pot cuibării în orice domeniu al talentului uman și de aceea ele pot îmbrăca multe și felurite forme, iar aici poate sta și frumusețea ideilor, pentru că pot migra spre zone unde există o acreală și o sterpezire a dinților care te poate îndepărta de importanța lor. Dar există o formă estetică de incitare pe care ideile le îndreaptă asupra noastră pentru a putea să ne bucurăm de gândire și de valoarea descoperirii necunoscutului.
Marcel Mureșan
Citește și
Frumusețea Ideii (foileton 2)
