Putem spune că fiecare persoană și fiecare epocă are cel puțin două niveluri ontice: o suprafață exterioară, publică, aflată la vedere, care poate fi percepută cu ușurință. Și sub această suprafața se află ceea ce este greu de identificat, ceva ce nu este tocmai evident. Ceva ce este greu de scos la lumină, chiar dacă se află în realitatea concretă. Acele lucruri ascunse, dar care există și care nu se găsesc în transcendență, acelea se pot scoate la lumină, dar destul de greu. Dar pentru aceste lucruri ascunse, nimeni nu poate să își aroge calitatea de a avea cheia științifică, infailibilă de a observa și a scoate ușor la lumina aceste aspecte. Idealul științelor naturii este de a găsi un sistem de aserțiuni generale, clare, cuprinzătoare, conectate una cu alta prin legături logice, lipsite de ambiguitate, încât rezultatul să fie un sistem deductiv. Și utilitatea unui asemenea sistem să depindă de aplicabilitatea lui.
Adică să nu depindă de abilitatea celui care îl aplică, ci să fie un sistem general și ușor de cunoscut. În schimb, un sistem teoretic istoric, cu cât este mai general și mai logic, cu atât este mai mică utilitatea sa pentru a descrie cursul specific al comportamentului unei entități particulare din lume. Deci scopul real al științelor este acela de a observa numărul de asemănări în comportamentul obiectelor și de a emite afirmații cu grad cât mai ridicat de generalitate din care să poată fi dedus un număr cât mai mare de variabile. În istorie, scopul este contrar: când vrem să descriem o parte a realității, ultimul lucru pe care dorim să îl facem este să ne concentrăm exclusiv asupra trăsăturilor comune. Un istoric își propune să sublinieze ce este specific, unic în anumite evenimente sau situație istorică, astfel încât cititorul pus în fața unei astfel de relatări să fie în stare să înțeleagă „concretețea” situației respective, adică felul în care s-a petrecut acel moment unic, în acel loc anume. Hic et nunc. Numai așa putem înțelege oameni, națiuni, evenimente de-a lungul istoriei. Și asta înseamnă a aduce la viață o epoca trecută.
Când omul s-a aplecat asupra problemelor sale științifice, el a reușit să le înțeleagă și să tragă concluzii. Și ori de câte ori omul s-a aplecat asupra problemelor istorice și sociale, rezultatele nu au fost cele dorite. Mă refer de exemplu la Revoluția franceză, care nu a reușit să impună ceea ce artizanii ei, tributarii științelor omului din vremea lor, au sperat și au așteptat să creeze: libertatea, egalitatea, fraternitatea… nu au fost obținute (chiar dacă au zguduit societatea). Ce nu a funcționat? Oare nu a existat o cunoaștere suficientă a faptelor? Enciclopediștii au oferit ipoteze greșite? S-a produs cumva o eroare de calcul? Cei care au crezut că viețile ființelor umane pot fi controlate și planificate de savanți s-au înșelat. Ei și-au închipuit că depistează greșeala prin faptul că se acordase o importanță redusă unui factor sau altuia. Revoluția Bolșevică a fost și ea un eșec (dar de altă factură).
Marxiștii aveau răspunsul pregătit: principiul de bază al dezvoltării societății omenești este ciocnirea dintre clase. Dar Revoluția a înșelat speranțele autorilor ei, eșuând mai spectaculos decât orice revoluție de până atunci. Aceste revoluții au distrus fiecare în parte, o lume, au lichidat clase întregi, au transformat lumea violent și ireversibil. Rezultatele au fost depărtate de cele mai negre presimțiri. Ceva era calculat greșit, ceva neprevăzut intervenise în aritmetică socială aplicată. Observatorii acestor importante evenimente au avansat imediat ipoteze menite să explice fiecare eșec și fiecare frustrare. Unii spuneau că masele nu înțeleg ceea ce vreau bolșevicii. Alții s-au refugiat din nou în generalizări vaste și în modele explicative. Planurile de reforme revoluționare au fost uitate la un moment dat. Generalizările au avut grad ridicat de abstracție și cel care prezintă explicații și teorii are tendința de a observa acele aspecte care nu sunt cele mai relevante.
Astfel pentru a justifica o revoluție, unii se concentrează asupra unor aspecte teoretice, dar teoreticienii revoluțiilor se cred în stare să prezică efectele noului lor model asupra unor părți din structura socială, însă ei nu pot pierde din vedere rezultatele faptelor lor asupra tuturor acțiunilor. Oameni simpli refuză din rațiuni practice soluțiile date de teoreticieni.
Neîncrederea populară la adresa lor este vizibilă. Astfel scopurile inițiale devin din ce în ce mai ignorate, iar consecințele experimentelor lor pe oameni și pe societăți se depărtează tot mai mult de ceea ce au dorit inițial. Ajung astfel teoreticienii și oamenii angrenați în faptul istoric să fie victimele propriilor lor planuri, fără să găsească vreun remediu. De ce doctrina, ideologia, teoria sunt nemaipomenite, iar punerea lor în planul social eșuează? De ce ideologiile nu le putem aplica societății cu toate că ele sunt nemaipomenite? Totul este mirobolant în teoria ideologilor …dar… Nu îi acuzăm pe fizicieni pentru că ei cred în doctrinele științei lor; nici pe chimiști; însă când economiștii, sociologii sau teoreticienii politici dețin suficientă putere pentru a ne modifica viețile, oamenii devin suspicioși, indignați sau chiar violenți. Oamenii devin sceptici pentru că simțul comun are în sine o doză de inteligență. Și oamenii simplii chiar dacă sunt înșelați în așteptări, ei văd dincolo de anumite tipuri de gândire abstractă, oceanele de sânge care au curs pe Tărâmul iubirii, belșugului și a fericirii. Și la un moment dat nu mai sunt dispuși la noi vărsări de sânge. Cum se face că unii conducători politici au știut să facă și cum să facă astfel încât lucrurile să funcționeze? Ce secret au avut în mânecă? Tolstoi scria în Război și pace că trebuie un spirit de observație acut, cunoașterea faptelor, experiență, sensibilitate la nevoile oamenilor, însușirile oamenilor, adică acel tip de înțelepciune umană care duce la o capacitate de a conduce viața, de a face ca mijloacele să se potrivească scopurilor. Cei care au greșit în istorie au fost mânați de a generaliza prea mult în detrimentul situației concrete. Un Helvetius, un Robespierre, un Lenin, un Marx au greșit pentru că au crezut că știința aplicată ar putea rezolva toate problemele vieții noastre. Dar au fost și cei care au sugerat că o cheie pe care o oferă știința nu este potrivită. Mă refer la Burke, la De Maistre, Tolstoi, etc. Și aceștia au avut parte de simțul realității. Mulți gânditori au sesizat acest lucru, dar numai Hegel a încercat să unească toate caracteristicile, toate aspectele, tratând universalul drept „concret”, repudiind știința propriu zisă care de multe ori operează cu abstracții acolo unde nu este cazul și el va susține posibilitatea unei științe superioare care să nu fie generală, dar care să îl facă pe omul de știință, pe metafizician să își croiască drumul spre „particularul concret”.
Adică spre o situație concretă care să poată fi înțeleasă în toată complexitatea ei. Pentru Hegel teoria și practică, deducția și informarea, situația de aici și situația de acolo în timp și spațiu au fost considerate de el un tot unic și indivizibil. Și dacă nu se îndeplinesc aceste condiții, se pot naște utopii. A fi utopist înseamnă a admite posibilitatea de a urma direcții care, în realitate, nu pot fi urmate și a argumenta aceasta pornind de la premise teoretice. Oamenii care posedă simțul realității sunt totdeauna sceptici față de posibilitatea aplicării unor rețete de schimbare majoră a societății și a istoriei. Aceștia nu vor crede în posibilitatea realizării unor acte brutale și utopice. Dacă am cunoaște legile care guvernează viața individuală și socială, am putea opera în cadrul lor, folosindu-le așa cum folosim alte legi în cucerirea naturii, inventând metode care țin cont de asemenea forțe, de relațiile dintre ele și de efectele lor. Ceea ce ne lipsește este tocmai înțelegerea dinamicii și a simțului realității. Nimeni nu crede cu adevărat că un Bismarck a știut mai multe legi de dinamică socială sau că le-a cunoscut mai bine decât, să zicem, Comte. Ba dimpotrivă, Comte a avut o minte briliantă. Dar Comte a fost acuzat de utopie pentru că a crezut orbește în legile naturii. Noi putem fi conștienți că dincolo de faptele pe care le scot în evidență potențialii reformatori, există o masă enormă de factori cărora le putem sesiza tendința de desfășurare. Și dacă nu ținem cont de acestea, totul poate duce la dezastru. Când ni-i reprezentăm pe utopiști străduindu-se patetic să răstoarne guvernele, instituțiile sau să schimbe natura indivizilor sau a statelor, patosul provine nu din faptul că există legi cunoscute pe care aceștia le-ar sfida, ci din faptul că ei își închipuie că ceea ce știu despre o mică părticică din “scenă” acoperă scena în întregime. Cum poți să schimbi din interior un om într-o perioadă foarte scurtă? Nu poți! Lumea aceasta are legi obiective care ne guvernează, dar există și legi care nu pot fi sistematizate. Există situații… și situații. Multe seamănă, dar nu sunt identice. Teoriile generale sunt condamnate până la urmă ca fiind nerealiste, doctrinare și utopice. Istoria are în fibră ei ceva aleator, care se întâmplă sau nu, cu toată analitica necesară. Și atunci ce ne facem? Cel mai ușor este să te apuci să acuzi.
Acuzațiile se îndreaptă spre faptul că reformele de dreapta sau de stânga nu sunt în stare să țină cont de faptul că nu pot fi puse în practică. Și se pune întrebarea de bun simț: De ce în științele naturale toate legile sau marea lor majoritate se potrivesc, dar în practica istorică nu sunt valabile? Toate concepțiile utopice au dus la războaie, revoluții, campanii ideologice, purtate în virturea certitudinii dogmatice. Aceste aberații ale oamenilor de-a lungul istoriei au costat viața, libertatea și fericirea unui număr prea mare de oameni nevinovați. Totuși în numele unor utopii în lumea noastră s-a murit și s-a suferit prea mult.
Marcel Mureșan
Citește și
Simțul Realității (foileton 1)
