În fiecare sâmbătă, pe DirectMM.ro puteți citi proza ”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea. Volumul cuprinde trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul. Vă dorim lectură plăcută!
8
Lutz Korodi s‑a deşteptat voios. Douăzeci şi opt octombrie. Dimi- neaţa. Duminica. Ziua lui liberă. Doctorul Weber putea lucra liniştit la pionezele de pe panoul din parc. Oricare ar fi fost conţinutul „Mul- ţămitei Publice”. Nu‑l interesa.
Potirul de argint aurit şi linguriţa, sfeşnicul de aramă nichelată şi periniţa cu dantelă trebuiau scoase în curte. Şterse de praf. Aerisite. Preşedintele „Alianţei universale pentru promovarea păcii şi a frăţietăţii” privea din curte spre dealurile Matei şi Francisc Maghiar. De acolo veneau norii de ploaie. Împlinise cincizeci de ani. Îl chinuia reuma. Nici un nor. Moştenise casa de pe tăpşan. Era proprietar. Cos‑ tase o viaţă de om. Wilhelm Korodi se lăsase sfârtecat de roţile morii. De spaima datoriilor. Curtea dădea spre Valea Metalului. Smocurile de iarbă răsăreau ca părul ciufulit de adolescent. Două odăi. Bucătărie. Dormitor. Lutz Korodi era holtei bătrân.
Câinii minerilor din Pianul de Jos locuiau în stradă. Lătrau. Muş- cau pantalonii ori cizmele. Noaptea era periculos. Lutz Korodi scăpa. Potirul aurit, aşezat pe o lespede de piatră, lucea în soarele dimineţii.
Un bubuit înfundat îi ajunse la ureche. Se puşcau fronturile. În galeriile minelor de la Providenţa Divină. În atmosferă mirosea a praf de puşcă.
Potirul aurit se culcase pe‑o parte. Lunecase pe rocă. Fără să se dea peste cap. Îl adulmecau râmele, patinau furnicile pe luciu.
Lutz Korodi se scărpina sub bărbie. Degetul gros rezemat în arătător.
„A venit vremea revizuirii conştiinţelor”, îşi şopti Lutz Korodi. „E glasul strămoşilor care mă dojenesc aspru din morminte. Sunt mile- nii de devoţiune şi ani de nepăsare”.
Trăise prost. Îşi alesese o profesie modestă. Nu înfăptuise mare lucru. Mai mult contemplase peisajele. Timpul trecuse cu mare repe‑ ziciune. Anii scurşi semănau leit. Doar întâlnirile cu domnul Gerard Lissabona îl mai învioraseră. Şi acelea se răriseră în ultimii zece ani.
Avea douăzeci de ani când se angajase la fabrica de prelucrare a părului, condusă de domnul Fann Ludovic. Se mutase la Györ. Lu- crase la controlul calităţii. Doi ani. Până când Talia Korodi făcuse atacul cerebral. Domnul Ludovic Fann îi dăduse posibilitatea să se afirme. Să pornească un centru de colectare a părului omenesc, în oraş. Avea piaţa asigurată. Indiferent de cantitate. Citise lucrări de specialitate. Participase, de două ori, la marele târg de păr de la Limo- ges. Multora li se părea ciudat că părul omului putea fi comercializat. Clientela era alcătuită din fete şi femei. Din pricina greutăţilor, îşi vindeau podoaba care le creştea, gratuit, pe cap. Lutz Korodi se aso- ciase cu domnul Nicolae Nichita, coaforul şi bărbierul din centrul oraşului. Marfa se aduna în saci speciali. Se preda pe bază de proces verbal şi după cântărire, unui delegat al firmei domnului Fann. Un kilogram de păr costa o sută douăzeci de coroane. Patru fete cu păr bogat realizau această cantitate. Ele primeau cincisprezece coroane pentru fiecare două sute cincizeci de grame de păr de calitate supe- rioară. Pentru acest soi de activitate, coaforul şi bărbierul Nicolae
Nichita îşi cumpărase foarfeci noi.
Comerţul cu păr avea tradiţie în nordul rece. Părul gălbui şi mă- tăsos era adus, la fabrica din Györ, din Suedia ori din Norvegia, din China soseau cantităţi uriaşe de păr negru şi foarte dur. Calitatea a treia, inferioară. Din Spania ajungea, la fabrică, părul negru şi mătă- sos. Lutz Korodi umplea sacii cu păr blond, albineţ, de calitate supe- rioară, clasa întâi, treapta a patra.
Din achiziţionarea părului omenesc trăise peste douăzeci de ani. Deloc rău. Nu investise. Nu clădise nimic solid. N‑avea pentru cine.
De‑acuma, gata, se simţea ca un general. Avea în piept şase inimi de stejar. Gata de sacrificiu. Lutz Korodi ar fi dorit să devină un sim- bol atins de degetul mic al divinităţii. Simţea că recuperează. Avea la şold săculeţul cu pământ strămoşesc. Era mândru.
Doctorul Arnold Weber poartă, prin oraş, o uniformă de cioclu. Costumul „Bocskai diszmagyar” al celor care se tem. Negru şi cu fran- juri tremurătoare. Arnold Weber rezămătorul hârleţului. Cu pelerina umflată de vânt. Lutz Korodi înţelege şi întreabă.
„Toamna a sosit. Sâmbăta s‑a dus. Am obosit aşteptându‑te. Nici un semn? La cincizeci de ani nu prea mai am vreme. Unde eşti? Când vii?” Lutz Korodi se aşeză pe lespedea de piatră. Se priveşte în luciul potirului. I se lungeşte figura. Seamănă cu un pion bont. Minerii coboară din cartier spre biserică.
Pe calea Traian, câinele domnului Nichita îşi bălăngănea capul. Împrăştia saliva. Turbase. Un rothweiler adus cu multe sacrificii din Debrecen. Părea că nu vede nimic. Mârâia. Parcă i se ascuţise botul. Avusese o nelinişte ciudată în urechi. Pe la cinci dimineaţa. Ieşise din curtea coaforului şi o luase spre cartierul Pianul de Jos. Făcuse cale‑ntoarsă şi ajunsese pe Traian. Îl muşcă de picior pe domnul Petru Berger, negustorul de orz, sare şi orzoaică. În faţa uşii de la intrarea în prăvălie.
Câinele avea ochii roşii. Îşi continuase drumul spre strada Mali- novski. L‑au prins locuitorii din Pianul de Jos. Se pricepeau la câini. În fiecare lună turba câte unul. Îl muşcau vulpile, prin păduri. Venea acasă. Şi mârâia. Trebuia împuşcat de urgenţă. Până nu se declanşa boala. L‑au alergat prin parcul bisericii. Pe lângă panoul cu „Mulţă‑ mitele Publice”. Când mârâia, ei lătrau. Când încerca să latre răguşit, ei mârâiau. Când l‑au ridicat de urechi, coadă şi picioare au fost aju- taţi de un soldat venit în permisie. Cureaua acestuia a fost laţul spân- zurătorii. L‑au dat domnului Nechita pentru a‑l arde şi a‑i îngropa cenuşa. „Cât mai adânc, domnule coafor, altfel se respiră”, i‑au spus, pregătiţi să intre în biserică. Întârziaseră la slujba de duminică.
Domnul Berger a fost suit pe o targă. Nu‑l durea nimic. Se văieta. L‑au pus în tren şi, sub supravegherea directă a domnului Arnold We- ber, l‑au expediat la Institutul Pasteur din Budapesta. Rapiditatea ac- ţiunii s‑a datorat domnilor consilieri orăşeneşti: Benea, Trif şi Nistor. Întorcându‑se de la gară, domnul consilier orăşenesc Benea i‑a măr- turisit domnului consilier orăşenesc Trif: „Domnul negustor Berger e important, în acest oraş, dar mai cu seamă e sănătatea per total a comu‑ nităţii. Între aceste două lature a trebuit să hotărâm. Ceea ce am folosit cu acst prilej, domnule consilier Trif, se cheamă discernământ”.
„Domnul negustor Berger a turbat”. Striga doamna Berger dispe- rată. Alergând de la bucătărie la magazia de lemne. „Doamne Dumne- zeule, domnul Berger a turbat acum zece minute”. Femeia se speriase de‑adevăratelea. Se întreba cum va supravieţui într‑o casă cu un om care turbase. În acelaşi timp, servitoarea familiei Berger, fata în casă Ana Tulici, o tânără de mare perspectivă, nepoată de văr a doamnei Bolony, se pusese pe plâns cu sughiţuri. Auzise strigătele doamnei. Se apucase de mâncat sodă caustică. Din motive sentimentale.
„Cam mulţi decedaţi pentru o singură zi”, îşi spunea Lutz Korodi.
„Mă rog, unii se răciseră, alţii aveau toate şansele să se răcească, în scurt timp”.
Soarta ar fi putut decide să‑l culce la pământ şi pe Lutz Korodi. În această zi de duminică. S‑ar fi terminat un trup a cărui putere de muncă era maximă. Şi Lutz Korodi ar fi putut deceda, tocmai când strămoşii lui îl urecheaseră, tocmai când era mai necesar pentru oraş. În cămăruţa din cartierul Pianul de Sus, ar fi putut închide văzătorii şi ar fi putut uita să‑i mai deschidă. S‑ar fi rostit discursuri.
Un om bun, drept şi cuminte. Un om de mare viitor. Şi Lutz Korodi ar fi putut ajunge între cele patru pioneze ruginite ale cioclului Arnold Weber. Numai că Lutz cel prietenos, cel pe care, dacă îl cunoşteai, îl respectai, Lutz cel amabil, înţelegător şi vesel nu umbla noaptea pe străzi. Nu‑l puteau muşca animalele. Dacă, totuşi, s‑ar fi întâmplat, s‑ar fi rostit cuvinte memorabile la căpătâiul lui.
„Era în omul acesta”, ar fi spus domnul tipograf‑librar Frankovits Leon, „atâta viaţă, încât nimeni, nici chiar el, n‑ar fi gândit că EA îl pândeşte prin apropiere. Trăia modest. Umbla repede, cu paşi scurţi, îşi agita tot trupul astăzi înţepenit, vorbea frumos, convingător şi convins, îşi curăţa potirul, linguriţa şi sfeşnicul în fiecare săptămână, îşi aerisea perina cu danteluţe, respecta aerul curat şi râmele”.
Nu. În dimineaţa aceea de douăzeci şi opt octombrie, Lutz Korodi n‑a murit. Un preşedinte al „Alianţei universale…” nu se stinge atât de upor. Nu sufli într‑un preşedinte ca într‑o lumânare. Şi gata. Un astfel de ins suportă necazurile cu bărbăţia luptătorului sigur de for- ţele sale. Un astfel de preşedinte al păcii şi frăţietăţii e întotdeauna liniştit. Nu se vaită. Nu se lasă muşcat. Nu umblă noaptea prin loca- luri de pierzanie. Când suferinţele îl doboară, se ridică deasupra lor. Le călăreşte.
Speranţele celor care l‑au iubit nu se pot frânge. Pământul negru şi ud nu‑i poate apăsa trupul. Corpul nu poate fi lipsit de căldura vieţii. Gândul îndurerat nu poate exista în inima cunoscuţilor.
În timp ce se gândea la toate acestea, Lutz Korodi îşi vedea de curăţatul bidoanelor. Stătea pe pragul bucătăriei. Îşi pregătea drumul la Debrecen. Luni dimineaţa, cu trenul de ora patru a.m.\
(Va urma…)
Marian ILEA
Citește și
Gravimetrul – proză de Marian Ilea (VII)
