Astăzi, 14 octombrie, rememorăm ziua de naștere a lui Ciprian Porumbescu, unul dintre cei mai sensibili și inspirați compozitori români ai secolului al XIX-lea. Personalitate complexă – violonist, dirijor, teolog și patriot –, Porumbescu a reușit, în scurta sa viață, să imprime muzicii românești un timbru unic, plin de pasiune, melancolie și dor de țară.
Născut la 14 octombrie 1853, în satul Șipotele Sucevei, într-o familie modestă, Ciprian – pe numele real Ciprian Golembiovski – a fost fiul preotului Iraclie și al Emiliei, o femeie de origine poloneză. De mic a crescut într-un mediu în care credința și iubirea de neam se împleteau firesc, iar tatăl său i-a insuflat acea conștiință națională care avea să-i modeleze întreaga creație.
Talentul muzical s-a manifestat timpuriu. Încă din copilărie, a fost remarcat de muzicologul Carol Miculi, discipol al lui Chopin, care i-a oferit primele îndrumări. Studiile la Suceava și Cernăuți i-au deschis drumul spre o carieră artistică, însă lipsurile materiale și condițiile precare de trai i-au afectat sănătatea, aducându-i boala care avea să-l răpună mult prea devreme.
Perioada studenției la Facultatea de Teologie din Cernăuți (1873–1877) a fost una de efervescență culturală. Aici, Porumbescu s-a implicat în activitatea societății studențești „Arboroasa”, al cărei imn l-a compus, devenind simbolul tineretului român din Bucovina. Patriotismul său sincer i-a adus însă și suferință – a fost arestat în 1878, în „Procesul Arboroasa”, fiind întemnițat câteva luni în condiții care i-au agravat tuberculoza.
După eliberare, obține o bursă de studii la Conservatorul din Viena, unde are privilegiul de a se perfecționa cu mari maeștri ai vremii, printre care Anton Bruckner și Franz Krenn. În acești ani, compune numeroase piese corale și patriotice – „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului” sau „Pe-al nostru steag e scris Unire” –, care vor deveni repere ale culturii române.
Întors în țară, predă muzica la Gimnaziul Românesc din Brașov și dirijează corul Bisericii Sfântul Nicolae din Șchei. În 1882, își împlinește visul artistic prin premiera operetei „Crai nou”, prima lucrare de acest gen din istoria muzicii românești, primită cu entuziasm de public. În scrisorile sale, Porumbescu mărturisea că în acele clipe „și-a văzut visul cu ochii”.
Boala însă nu l-a iertat. Trimis la tratament în Italia, trăiește acolo ultimele luni de speranță, dar dorul de Stupca și de oamenii săi îi răscolește sufletul. Într-o scrisoare, nota cu amărăciune: „Frumoasă e Italia, dar nu plătește toată dulceața ei o ceapă friptă din Stupca mea.” Revenit acasă, se stinge la 6 iunie 1883, la doar 30 de ani. Ultimele sale cuvinte, rostite surorii Mărioara, au fost o rugăminte: „Să nu lăsați muzica mea să moară.”
Dorul și idealul său s-au păstrat în opere care au trecut proba timpului: „Balada pentru vioară și orchestră”, „Trei culori”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, sau „Odă ostașilor români”. Melodia imnului „Pe-al nostru steag e scris Unire” a devenit, peste ani, chiar imnul național al Albaniei.
Astăzi, casa sa din Stupca – devenită Muzeul „Ciprian Porumbescu” – rămâne loc de reculegere și admirație. Acolo, printre obiectele sale, se simte încă vibrația unui spirit care a transformat suferința în artă și a dăruit românilor o moștenire sonoră plină de lumină, demnitate și dragoste de țară.
Vasile Petrovan
