Orașul Baia Mare, astăzi un centru urban important al Maramureșului, își are rădăcinile adânc înfipte în istoria medievală a Transilvaniei. Prima mențiune documentară oficială a orașului datează din 20 septembrie 1347, când cancelaria regelui Ludovic I de Anjou al Ungariei a emis o diplomă de privilegii care marchează pentru prima dată oficial existența orașului sub denumirea latină Rivulus Dominarum („Râul Doamnelor”), în germană Frauenbach, iar în maghiară Asszonypataka.
Totuși, Baia Mare nu a apărut peste noapte în istorie. A existat o mențiune anterioară, datată la 29 mai1329, în care regele Carol Robert de Anjou (1301-1342) a făcut referire la așezarea Baia Mare sub denumirea de civitas Rivuli Dominarum. Prin acest act, regele dăruia comitelui Corrardus, jude al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie, pădurea aflată între cele două aşezări pentru ca acest teritoriu să fie populat. Din păcate, actul nu mai există, s-a pierdut de-a lungul timpului. Totuși, însemnări din conținutul său au fost descoperite într-un alt act, emis în 1479, după 150 de ani de la emiterea originalului.
Prin urmare, diploma de privilegii din 20 septembrtie 1347 rămâne cel mai vechi document care s-a păstrat în forma originală și, astăzi, încă poate fi analizat.
În contextul medieval, Baia Mare era o așezare minieră importantă, iar documentul emis de Ludovic I în 1347 vine să reconfirme și să extindă drepturile locuitorilor.
La cererea judelui Martin, a parohului Ioan, a magistrului Petru și a notarului Ulrich, regele acorda locuitorilor : dreptul de a-și alege judele, jurații și parohul, precum și libertatea de a judeca în interiorul orașului toate pricinile, deopotrivă mari și mici.
În plus, actul stabilea drepturi comerciale și de târg: dreptul unui târg anual de cincisprezece zile fără contenire, libertatea de desfacere a vinului și scutiri de vamă pentru anumite produse. Orașul putea fi fortificat împotriva atacurilor, iar locuitorii primeau garanția libertăților individuale.
Un aspect distinctiv al privilegiului viza organizarea mineritului, element central al economiei locale. Se stipula că anual trebuie ales un jude al minerilor, responsabil cu supravegherea activităților miniere și cu exercitarea dreptului de judecată în problemele legate de minerit. De asemenea, judele și jurații alegeau supraveghetorii minelor, care trebuiau să inspecteze hrubele și lucrările de mină și să se asigure că venitul urburei revenea regelui.
De-a lungul secolelor, Baia Mare a purtat multiple denumiri: Rivulus (Rivuli) Dominarum, Asszonypataka, Bagna, Nagibanya, Nagybanya, Frauenbach, Neustadt și Welka-Banya. Etimologia actualului nume, Baia Mare, provine din termenul „baie”, care desemna o mină sau exploatare minieră (latinescul bannea și maghiarul banya).
Prin acest document, Baia Mare s-a consolidat nu doar ca un centru urban, ci ca un oraș cu drepturi regale și privilegii speciale, care îi permiteau să-și gestioneze resursele și să-și organizeze societatea într-un mod avansat pentru epoca medievală. Privilegiile acordate de Ludovic I în 1347 rămân un reper esențial în istoria orașului, marcând momentul în care Baia Mare devenea oficial un oraș regal liber, cu o identitate și o structură juridico-socială clar definită.
Astfel, 20 septembrie 1347 reprezintă un moment fundamental în dezvoltarea orașului Baia Mare, un simbol al autonomiei locale și al importanței sale economice în regiunea Maramureș, recunoscută pentru bogăția sa minieră și pentru comunitățile bine organizate care au contribuit la prosperitatea acestei zone timp de secole.
Vasile Petrovan
