În șura Butesa, din Muzeul Satului Baia Mare se află pe simeze, până pe data de 28 septembrie, expoziția „Truda”, prima expoziție personală a artistului plastic băimărean Edita Oșan, fiind cea de-a doua expoziție din cadrul proiectului muzeal „Între memoria culturală și sinteze plastice ale arhaicului”.
Lucrările Editei s-au întors la ele acasă, în cadrul vernisajului desfășurat vineri, 5 septembrie, în locul unde s-au născut semnele și însemnele, în Satul de pe Dealul Florilor, printre case vechi și umbre blânde. Artiști plastici, colegi de breaslă și iubitori de frumos, prieteni ai muzeului s-au adunat într-o comuniune sinceră, ca între prieteni vechi care știu să se asculte, înfiripându-se planuri îndrăznețe și promisiuni de noi întâlniri.
Expoziția de pictură „Truda- între gest și înțelepciune” a artistei vizuale Edita Oșan, reprezintă o incursiune sensibilă și profundă în lumea arhaică, unde gestul uman, simbolizat de mână, devine centrul unei narațiuni plastice despre muncă, cunoaștere și echilibru existențial. Îmbinând elemente figurative explicite, altele, abia întrezărite și expresii cromatice subtile, artista reușește să construiască un spațiu vizual tensionat între concret și simbolic, între trecut și prezent, între materia brută și semnificația spiritualizată.
Laitmotivul mâinii, reiterat cu delicatețe, devine un fir roșu ce unește toate lucrările, sugerând atât trudirea fizică, cât și actul creator, manufactura ancestrală a obiectului util sau decorativ. Mâna, ca manieră grafică a reprezentării sale, este uneori evidentă, alteori absorbită în textura compoziției, dar mereu prezentă, ca martor și actor al unei lumi în care viața era o alternanță firească între muncă și contemplare.
Motivul mărului, inserat subtil, în aproape toate lucrările, funcționează precum o punte între arhetip și realul cotidian. Nu este doar fructul biblic al cunoașterii, ci și o metaforă a înțelepciunii organice, transmise în tăcere de la o generație la alta în satele de odinioară. În acest context, mărul devine un topos al memoriei colective, un semn recognoscibil al unui fel de a fi care refuză uitarea.
Cromatica lucrărilor este dominată de griuri colorate, pete disipate de pigment care pulsează, ori se topesc unele în altele, revelând o paletă vie, dar armonizată, deloc stridentă. Armonia demersurilor plastice pare să urmărească o metaforă vizuală a echilibrului interior, un echilibru al vieții țărănești, născut nu din absența suferinței, trudei, ci din acceptarea devenerii, a efortului, a tăcerii. Figurativul este prezent, dar uneori doar la limita recognoscibilului, corpurile, gesturile, obiectele fiind doar „bănuite’’, pierdute în magma unei picturi care evită descriptivul și preferă sugestia.
Expoziția „Truda” nu este o simplă evocare nostalgică a satului, ci și o relecturare lucidă, încărcată de emoție și respect față de un mod de viață în care munca nu era o povară, ci o formă de comuniune cu pământul, cu natura, cu timpul și cu ceilalți.
Text: Anamaria Nagy
