Umanitatea omului (foileton 2)

Am avut parte de multe contacte cu indivizi care se izolau tocmai pentru a se singulariza. Se singularizau pentru că își construiau în jurul lor o aură de “oameni neînțeleși”. Acești “oameni neînțeleși” se consideră că fac parte dintr-o lume care deplânge traiul care se poate reduce doar la poporanism. “Ei nu sunt ca ceilalți”.

Ei sunt speciali, cu talente. Orice gestică este calculată, este studiată astfel încât să nu trădeze slăbiciunea unei acțiuni. Lucrurile așa-zis “comune”, nu sunt de nasul lor, ei gândesc, ei se retrag în propriul sine. Mulți oameni “cu nasul fin” se revoltă împotriva limitelor pe care le impune conviețuirea în societate. Și o astfel de conviețuire “ne poate reduce din libertate și apoi ne poate impune să fim altcumva, nu așa cum vrem noi să fim”. Dar cum putem ca o colectivitate în care ne aflăm să nu ne devoreze personalitatea sau intimitatea noastră?? Să colaborăm cu această colectivitate sau cu societatea în ansamblul ei?? Oare dacă colaborăm fiecare, societatea este în stare să se schimbe?? Oare societatea nu este o “simplă” entelehie care tinde și ea ca toate lucrurile spre perfecțiune?? Dar ce observă unii gânditori: în această modernitate societățile tind să depersonalizeze omul (vai, ce banalitate am spus!!). Dar tind să depersonalizeze și relațiile dintre oameni și îi aruncă într-o zonă a competiției perpetue, a strălucirii fără lumină, a răcelii stimulilor, a cantității, a birocrației. Iar un control al derulării proceselor și instrucțiunilor este un normativ care etichetează, care regularizează nu numai instinctele, ci și modul simplu de a exista. Procedurile și instrucțiunile sunt bune, sunt nemaipomenite, dar pot duce la un vădit control al individului. Și mergând pe acest drum al gândirii se ajunge la nenorocirea omului, la corvoada omului care își reconsideră sinele ca o povară a vieții (și dacă mai punem izolarea și singurătatea voită, ne pierdem, ne risipim). Dar aici este până la urmă o contradicție care este dificil de asimilat și mai ales de rezolvat. Pe de-o parte independența noastră, libertatea noastră ca indivizi, iar de cealaltă o condiție, o cerință a sociabilității noastre ca oameni. Mai bine zis o condiție a realizării noastre din perspectiva umanității noastre, fără de care ne-ar fi aproape imposibil să ne dezvoltăm. Este oare un pandant sau o dihotomie conceptul de conviețuire socială sau umană??

Sau este acea mult uzitată: “înțelegerea necesitații”?? Sau ar putea fi un acord… care omul ar trebui să îl croiască convenabil astfel încât toți să devină rezonabili (cel puțin). Există o soluție pentru acapararea înțelepciunii?? Și apoi…pot să devin uman doar în colectivitate sau există șansa să devin uman în mine, în sinele meu, eu cu mine?? Dar vreau să fiu subiectiv până la capăt: oare dacă ceilalți m-ar asculta cu atenție și ar încerca să se convingă de spusele mele… și poate până la urmă s-ar convinge și mi-ar da dreptate, atunci am putea fi toți pe același calapod de gândire!! “Ce bine ar fi !!” Și ce ar urma?? Am putea trai în armonie și am putea distruge simbolic cel puțin, frica de societate, de colectivitate. Și am putea spune cu mâna pe inimă că…”infernul sunt ceilalți”. Este o gogomănie infectă, pentru că oamenii pot trăi în colectivitate și pot fugi de izolare, de singurătatea care nu duce nicăieri (uneori). Minima mea pledoarie pentru viață și manifestarea în colectivitate nu înseamnă că nu sunt îndreptățite formele de protest care sunt canalizate în direcția socialului. Este un destin al nostru să ne revoltăm când societatea omenească capătă forme nefuncționale și uneori grotești. Aceste opoziții ne demonstrează capacitatea noastră de a tinde spre umanitate. Și răbufnirile în societate se îndreaptă de fapt spre semenii noștri care au nevoie de autonomie, de un cadru al manifestării. Oamenii trebuie să fie recunoscuți de orice societate. Ei nu trebuie să plutească deasupra pământului și să se manifeste doar dirijat când unii au nevoie de ei. Dar sigur pentru asta oamenii trebuie să se cunoască între ei și trebuie să se accepte. A te accepta înseamnă că eu te recunosc ca fiind semenul meu și fiind semenul meu noi putem avea o relație de colaborare de interconectare. A mă recunoaște pe mine și a te recunoaște pe tine înseamnă că noi ne putem bucura de apropierea noastră, înseamnă că există dincolo de noi o năzuință spre a valida cunoașterea noastră. Dar mai înseamnă că fiecare dintre noi aprobă că avem nevoie unul de altul, că tu reprezinți pentru mine un soi de observator care îmi direijeaza pașii și mă poate corecta ori de cate ori fac lucruri deviante. Eu îți recunosc meritul în aceasta ecuație a formarii și regularizării mele pentru că tu mă contagiezi cu umanitatea ta cum și eu cu umanitatea mea, iar noi împreună reușim un lucru care de unul singur nu am fi în stare. Adică reușim să înfiripăm un cadru definitoriu al ființei umane. Și în acest cadru care ne caracterizează și ne dă obolul la formarea noastră, ceea ce se naște și apoi ne dă vigoare și forță de manifestare, este felul nostru de a fi. Este devenirea noastră în cadrul naturii, al prietenilor, a Culturii, în viață însăși, în singurătatea noastră, iar toate astea necesită o strădanie asiduă a definirii și consolidării conceptelor noastre. Patosul meu vine dintr-o nevoie de a face o legătură indisolubilă între condiția mea de om și ceea ce mă caracterizează în cea mai adâncă și personală perspectivă, cea mai coerenta viziune despre cum eu am capacitatea să fiu conștient de rolul meu în lume și societate. Ce fac eu cu lumea asta, cu Universul ăsta?? Este vorba de conștiința mea de om simplu cu dorințele și nevoile mele. Și toate nevoile mele sunt legate de lumea asta de care nu pot face abstracție și de care mă lovesc oriunde merg. Nu mă pot separa de oameni, chiar dacă am foarte multe să le spun (să le reproșez). Recluziunea care nu duce la “valoare” este o prostie. Când se întâmplă să fug de lumea asta … de fapt eu fug de mine însumi, iar descoperirea abisală care răzbate toate straturile inconștientului este că există o deplină, o desăvârșită continuitate între această lume și conștiință. Fuga de lume este nemulțumirea mea (a oricui) de mine însumi, de ce aș fi vrut să fiu, de drumul pe care aș fi putut merge și nu am mers. M-am complăcut în mediocritate, în lipsa calităților, în lipsa talentului, în limbajul meu de lemn care mă face neinteresant.

Cioran a reușit cu limbajul pentru că a “vrăjit” verbul și a construit paradoxul dincolo de interesul pentru concept. Dar lumea asta este aici și o simt, o asimilez cu ceva în care îmi desfășor toate acțiunile mele și în care supraviețuiesc cu toate aspirațiile mele. Îmi place apa mării, îmi plac oamenii fără “monumentalitate voită”, îmi plac (uneori) micii și berea, îmi plac dialogurile cu oameni sinceri, îmi place valoarea în sine, îmi place Măria Lătărețu și Frații Petreuș, dar îmi place enorm geniul lui Zappa, care mă inspiră întotdeauna. Deci omul poate afirma fără cusur, că în această realitate care ne este dată, “Lumea” nu există ca ceva independent, adică ceva care există separat, dincolo sau dincoace de mine. Și ce rezulta de aici: că lumea care este așa cum este nu poate exista înafară conștiinței mele. Acest adevăr și totodată această banalitate ne spune că orice conștiință nu reprezintă ceva volițional, adică o voință care îmi este atribuită doar mie sau altui individ. Dar dacă vorbim de conștiința de sine, ce este atribuită mie, ție, omului ca entitate distinctă, atunci fiecare dintre noi ne putem evalua propria noastră dependență față de lumea înconjurătoare. Și atunci această dependență vine cu o asumare distinctă a ceea ce vreau, ceea ce doresc să se îndeplinească, iar această lume mi le acceptă sau nu, sfidandu-mi postura mea de om care face parte din lume. Eu sunt parte integrantă din lume, ba mai mult i-am dat ca om un rost acestei lumi… și până la urmă ea îmi refuză multe din dorințele mele. Adică, lumea asta a cărui părinte sunt (ca și tine), nu îmi poate da decât un singur lucru, un lucru de a cărui certitudine nu ne putem îndoi: este crunta și nemiloasa Moarte.

Adică tocmai ceea ce eu nu doresc. Urăsc cel mai mult Moartea!! (apoi impostura, apoi nonvaloarea, Kitsch-ul, fanfaronada, falsitatea, “siropurile intelectului”, blocarea în tradiții, lipsa orizontului, aforismele banale samd). Vreau să reiau un pic: eu spun (ca și alții) că lumea asta există datorită omului, adică a mea, a ta, a noastră. Noi am fost cei care au definit-o, i-am dat nume și am conștientizat tot ce o caracterizează. Și de aici metafora asta cu “părinții” care suntem noi… oamenii.

Dar până la urmă nu este o metaforă, este adevărul ființei. Este Dasein-ul care ne-a transpus pe explicarea existenței. Heidegger spunea că “omul a construit lumea”. O realitate există numai dacă este un fapt al conștiinței. Și asta este fenomenologia. Fără conștiință, fară intenționalitate există o derivă a gândirii.

Gândirea nu își mai poate exercita atribuțiunea când Realitatea este suspendată în ipoteze sau “datul cu părerea”. Sau poncife fără urmă de substanță. Ori lumea asta nu este o ipoteză…este facticitate, este concretețe. Și dacă revenim la singura certitudine care este Moartea… această conștiință a mea este inevitabil învinsă de aceasta Nenorocită de Moarte. Și eu sunt nevoit să mă supun unui comandament care mă exasperează. De ce să mor?? De ce eu?? Paștele mătii de Moarte cum vrei tu să ne iei din această viață minunată!! Dar cum putem noi furnicuțele astea de oameni să învingem moartea?? Nu putem, dar ce putem este să o facem să fie agreată în complexitatea ei. Dar cum?? Eu spun că doar munca poate da un parcurs în care să te detașezi de sfârșitul tău. Prin muncă persoana mea poate capăta două conștiințe complementare: una a nașterii și a continuității vieții și alta a morții și a sfârșitului. Și fiecare să recunoască valabilitatea celeilalte. A admite nașterea și viața de fapt admitem demnitatea vieții și a celuilalt la fel ca mine. A admite moartea înseamnă că viață oamenilor stă sub auspiciile acelorași efecte.

Moartea înseamnă egalitatea noastră ca oameni pentru că niciunul dintre noi nu se poate sustrage. Dar în această viață, ce facem noi?? Cel mai important lucru este să reușim să viețuim cu noi înșine și cu societatea, adică ca și o conviețuire laolaltă. Dar tocmai această conviețuire nu este ușoară. Nu este ușoară pentru că orice om trebuie recunoascut “ca om” de ceilalți. Mă opresc aici. Continui data viitoare.

Marcel Mureșan

Citește și

Umanitatea omului (foileton 1)