Cum este posibil ca un OM să devină uman?? Atunci când spui “om” te gândești implicit la ceva care are tangență cu umanitatea din el. Dar oare lucrurile stau tocmai așa în amploarea lor?? Oare umanitatea este ceva care o dobândești odată cu apariția ta în această lume?? Dar (poate) pentru început ar fi bine să vedem ce este omul. Sau să vedem cele mai însemnate caracteristici ale sale. În primul rând când spui “om” gândul îți zboară la “ceva” care gândește. Dar sunt multe mamifere care gândesc, dar și păsări, poate și reptile sau poate gândaci care au o formă de gândire incipientă. Dar omul are ceva distinct. Omul gândește cu adevărat atunci când se îndoiește, când are dubii, deci când este și analitic, dar și critic. Omul prin simplul fapt că este conștient de existența lui și poate trăi atât în exterioritatea lui, cât și în interioritatea lui înseamnă că el poate fi o ființă pe care gândirea îl caracterizează și face parte integrantă din ființa lui. Și corpul nostru nu poate exista fără minte, adică există un tandem definit absolut ca un biunivoc, adică nu pot trăi unul fără altul. Așa cum omul nu poate suporta foamea, setea sau vătămări corporale, el nu poate dacă nu gândește la lucruri și la fapte pentru că asta pur și simplu îl definește. Și această definire face din om un subiect, dar și un obiect care se supune reflexiei și împlinirii. Gânditorii din toate direcțiile care s-au aplecat peste problema naturii umane și au încercat să o înțeleagă și-au dat seama că totdeauna există ceva ascuns, rămâne ceva nedefinit. Pentru că acel ascuns și nedefinit ține foarte mult de acea aparență a caracteristicilor omului.
Iar gânditorii s-au aplecat peste ceea ce se vede, mai puțin asupra a ceea ce sta ascuns și nu poate ieși la suprafață. Ori aceasta poate reprezenta o mască a omului, cu voia sau fără voia lui. Această mască dă de multe ori posibilitatea omului de a juca nenumărate roluri pe care le interpretează mai bine sau mai rău.
Și până la urmă în spatele acestei măști se află de fapt ființa autentică a omului, se află ființa rațională care există ca scop în sine, nu numai ca mijloc de care să se poată folosi cineva după bunul plac. Pentru că lucrurile din jurul omului au doar o valoare condiționată, adică omul se folosește pur și simplu de ele. Dar se folosește pentru că nu au o valoare intrinsecă, ele nu au ceva care să fie dorit în sine, ci numai cu un scop pragmatic. Eu doresc acel lucru numai pentru a mă folosi de el, iar după ce l-am folosit mă eliberez cu totul de el. Așadar aceste lucruri de care mă despart după ce le-am folosit, se numesc așa, adică “lucruri” pentru că ele au o valoare relativă și reprezintă doar mijloace de a îmi servi la un scop. Și asta face ca ele să se numească lucruri și nu persoane. Pentru că omul reprezintă un scop, reprezintă un destin pe când lucrul nu i se poate substitui și numai el, omul, poate reprezenta valoarea absolută. Dar din perspectiva metafizică omul trebuie privit ca un “dat”, ca ceva care are un specific sau mai multe lucruri specifice. Iar, cel mai semnificativ este Umanitatea omului, este ceea ce este oarecum greu de surprins în câteva cuvinte. Există însă o știință de nișă sau o știință interdisciplinară care surprinde ideea de ființă umană care pleacă de la concepția pe care omul o are despre el însuși într-o anumită fază a existenței sale. Omul este privit ca o ființă deschisă către toate realitățile existenței sale: lumea, ceilalți oameni, absolutul.
Și așa putem spune că omul se situează până la urma în trei realități. Ca ființă în lume, asta se referă la modul în care omul se raportează la lumea în care trăiește prin prizma diferențelor culture, de la conștiința mitica, la conștiința globală de azi. Și aici se poate încadra umanitatea ținând cont de cele două teorii: Teoria creaționistă și Teoria evoluționistă. Apoi omul în prezența celorlalți oameni, poate aborda modul în care omul îi acceptă pe ceilalți, dar și faptul că există un “ceilalți” sau un “celălalt” cu toate ideile lui, cu toate gândurile, sentimentele, atitudinea lui. Și această întălnire cu celălalt generează multe determinații care dau mai multe direcții dezvoltării omului. Iubirea, frica, generozitatea, prietenia, respectul samd sunt o parte din “coliziunea” mea cu ceilalți, care poate naște multe feluri de a fi. Apoi, omul ca ființă pentru Absolut sau “față în față cu Absolutul” reprezintă modul în care se poate raporta la entități definite prin ele însele și care formează Ideea de Absolut: Dumnezeu din Biblie, Dumnezeul din tine, Dumnezeu ca un ideal al ființării umane, ca ceva ce nu poate fi atins. Din aceste trei direcții de investigare a ființei umane, gânditorii au încercat să găsească un răspuns care să meargă la primele cauze și principii și să ajungă la trăsăturile universale care să îl poată defini. Dar metafizica face posibilă o redirecționare a gândirii și a concluziilor nu spre banalitate sau spre teorii nesusținute, ci spre ceea ce este universal, ceea ce vrea să arate de ce lucrurile stau așa și nu altcumva. Dacă ne oprim asupra Umanității din noi, aș spune că nici un om nu devine uman desprins de ceilalți oameni, adică dacă este de unul singur. Umanitatea noastră, umanitatea din noi a apărut ca o rezultantă a înțelepciunii noastre, ca o formă a aspirației noastre spre un absolut de cele mai multe ori nedefinit. Venind în contact unii cu alții, noi ne-am “molipsit” unii de la alții. Și la începuturi, când nu știam cine suntem, noi intuiam umanitatea noastră. O intuiam în ochii părinților noștri, în inima (și buzele) iubitei, în strângerea de mână atunci când ne întâlnim, în zâmbetul sincer când întâlnim persoane dragi, în îngrijorare atunci când un “celalalt” trece printr-o perioadă nefastă. Toate acestea au darul de a ne scoate din indiferența noastră și să ne plaseze pe o traiectorie a semnificației umanului.
Doi îndrăgostiți se pot privi în ochii o lungă perioadă de timp. De ce pot?? Pentru că ei își afirmă sau își confirmă ceea ce îi apropie, ceea ce au ei comun și care le dă confortul traiului comun. Dar oamenii, dincolo de starea de grație a iubirii, se află împreună pentru că ei nu pot trăi unii fără alții. Bărbații și femeile au acest sentiment al apartenenței la o “stare” comună, la un fel împărtășit de a se situa în această lume. Cel din fața mea, celelalt, este ca mine și mă aseamăn cu el datorită faptului că noi avem în minte și suflet potențialitatea întregului ființei. Dar totuși, dacă luăm lucrurile în detaliu, vedem că nu este tocmai așa. Sau altcumva spus: cu toate că ne raportam la un întreg, cu toate că acceptăm un întreg care la limită poate fi țara asta, lumea asta, organizația asta samd, la mulți dintre noi ne este greu să fim ca ceilalți. Și de multe ori există o idiosincrasie care vine din acceptarea sau nu a umanității noastre, a celorlalți, a umanității ca mod de definire. Cum este posibil să ne acceptăm?? Conviețuirea noastră nu este lipsită de chinuri și dureri. Și noi resimțim această nepotrivire a noastră de multe ori. Pe de-o parte este nepotrivirea, iar de cealaltă este nevoia de a trăi social, adică împreună. Chiar dacă de multe ori ne credem centrul Universului, noi cu excesele noastre, noi cu orgoliile noastre, noi cu angoasele noastre, avem nevoie de un “umăr” metaforic pe care să putem plânge. Iar acest umăr este construit de noi toți, de generațiile trecute și viitoare. Și aceasta poate fi asemuită cu un Paradis primar care ne poate închegă ca oameni puternici și sensibili. Când plângem și ne zvârcolim, chiar cei pe care îi respingem sau îi desconsiderăm ne sunt de folos, ne sunt vitali pentru că putem plânge împreună. Și când oamenii știu că pot plânge cu cineva care le înțelege durerea, chinul lor interior este mai mic. Și de aici rezultă că acest “prea” blamat trai în comun, trai în societate, care desigur aduce futilul mediocritatea, lipsa de individualitate samd, ne caracterizează de fapt condiția noastră. A trai în societate, adică împreună, ne duce spre o formă de trai în care poți apela la mijloacele prin care poți suferi mai puțin. Acest individualism european poate deveni de multe ori o povară care naște chinul existențial al vremurilor noastre. Modernitatea a trecut și cred că nu a învățat nici din traiul individual, nici din traiul colectiv. Lamentările unor gânditori se îndreaptă spre această povară a traiului în comun, acest trai în societate care sfârșește într-o uniformizare păguboasă. Dar singurătatea… Există întra-devar un Paradis al singurătății?? Prin izolare omul poate scăpa de propriile frustrări, deziluzii, neîmpliniri?? Oare acel: “Infernul sunt ceilalți” se aplica “à la lettre”?? Unde duce faptul că eu nu mai comunic și nu mai socializez cu ceilalți?? Faptul că mă izolez… ca să ce?? Adică ce să fac?? Dacă nu am capacitatea să rămân singur cu mine… (cum spunea Nichita Stănescu în “Dezâmblânzirea”: “… ca să fiu cu mine, mine”).
Dacă nu posed spiritualitate, orice izolare este un simplu exercițiu de fandoseală.
Mă cred poate prea prețios sau prea cu pretenții. Oamenii care se izolează voit fară a produce Spirit, produc în final un moft, o înfumurare. Păcat de ei. Nu se pot vedea în amploarea lor. Mă opresc deocamdată aici. Voi continua în partea a doua.
Marcel Mureșan
Citește și
Orizontul Muzicii în Cultură (foileton 3)
