În primul rând Muzica reprezintă o realitate care nu are nevoie de justificare. Dar Muzica deține o gratuitate care nu poate fi explicată de rațiune. Și cu toate astea ea este o necesitate a condiției umane. Orizontul Muzicii este cel al libertății, dar si al năzuinței omului. Este o necesitate. Spiritul lumii noastre nu poate fi conceput fără această realitate a încântării și extazului. Nici o știință, cât ar fi ea de integratoare nu poate subsuma forma sau nu poate ordona în orizontul fizic al omenirii o manifestare dar aici în spațiul pur muzical își poate revendica existența.
Și Muzica se revendică printr-o situare obsedantă și încăpățânată în spațiul strict muzical. Acest spatiu, acest orizont muzical se constituie din relațiile, din legăturile, din devenirea sunetelor. Și asta presupune de fapt evoluția în interiorul melodiei a sunetelor pe care le alege compozitorul. Evoluția aici înseamnă dinamică. Mișcarea care sfidează staticul. Înseamnă și o forță care vine de undeva și maniera multora dintre noi de a accepta echilibrul cu care compozitorul găsește de cuviință să stăpânească întregul melodiei. Dar acest echilibru, compozitorul nu îl vede cu ochii banalității, a platitudinii, ci el încearcă și uneori reușește cu ajutorul paradoxului, a asimetricului, a neobișnuitului să îl realizeze. Pentru că într-o melodie armonia, echilibrul căutat de compozitor este generat și de talentul de a realiza expresivitatea din mișcarea tonurilor și a vibrațiilor contrare. Adică există o asimilare, un soi de integrare, de atracție a sunetelor opuse. Ceva de genul atracției contrariilor ca în filozofia lui Heraclit. Deci motorul (dacă vreți) al unei evoluții muzicale în interiorul melodiei este talentul compozitorului de a imagina, de a inventa, de a intui armonia prin intermediul contrariilor, a opușilor, a sunetelor care se “atrag” reciproc și generează o mișcare elocventă în spațiul muzical. Astfel muzica aparține atât compozitorului cât și beneficiarului, ca în toată Arta. Muzica este Artă pentru că pe lângă spațiul specific, are o formă specifică de exprimare a împlinirii omului prin emoție, prin trăire. Dar sigur, cineva ar putea întrebă: cum stă treaba cu Muzica atonală, adică o altfel de muzică care a intrat în avangardă tocmai pentru a găsi noi forme de exprimare?? În această zonă se naște un mister greu de deslușit, care nu reușește totdeauna să pună stăpânire pe puterea noastră de asimilare. Am mai spus: există un spatiu al muzicii, un spatiu al omogenității, al echilibrului în care contrariile au puterea datorită compozitorului să se atragă și să se integreze. Datorită acestui fapt în toată această dinamică a sunetelor în interiorul unei melodii, compozitorul se eliberează de constrângeri, adică decizia de a concepe creația într-o singura tonaliate. Știm de la profesorii de Muzica, că muzica “bună” a fost făcută de compozitori care au avut capacitatea de a-și transforma gândurile și experiențele de viață în viziuni artistice pline de armonie, dar la muzica atonală compozitorii nu mai țin cont de ierarhiile armoniei tonale tradiționale. Ineditul sau inovația Muzicii atonale este că s-a îndepărtat de scara diatonică tradițională. Stravinsky, care e considerat primul care s-a îndepărtat de această scară, a îmbrățișat un cromatism expresiv inedit, indepartandu-se de tonalitatea convențională. Dar vine apoi Schonberg cu a sa muzică dodecafonica și oarecum ne scoate de pe orbită. Schonberg cu creația sa “Pierrot Lunaire” ne-a arătat zona atonală chiar dacă este dificil de asimilat, ea poate reprezenta idei novatoare din teatru și film care exprimă o paletă destul de vastă de la trăiri interioare până la stări de lucruri. Dar dincolo de influența începutului, dar și de greutatea desprinderii de tonalitățile clasice, expresia artistică muzicală a pășit cu pași fermi pe drumul avangardei pentru a putea să depășească granițele tradiționalismului. Este evident că Muzica nu are același mecanism interior de funcționare ca alte Arte. Ceea ce mă fascinează la Muzică este acestă libertate totală care ne dă posibilitatea să atribuim multiple sensuri sau multiple interpretări unui enunț muzical. Sigur vor fi și cei care ne vor spune că “s-a mers prea departe” și de la un anumit grad de înțelegere a fenomenului muzical, lucrurile au luat-o pe căi unde nu se mai poate gestiona expresia artistică.
Și aș da câteva exemple să luați contact cu manifestări care pe lângă că sunt greu de digerat, te pune în postura unui regres cognitiv (cel puțin). Chiar acum ascult în caști Pierre Boulez – Repons – și îmi dau seama ce adânc a pătruns “ideea” în actul artistic, în muzica contemporană. Deasemenea un Stockhausen, un John Cage, un Olivier Messiaen samd reprezintă o zona unde trebuie o predispoziție specială și un soi de acomodare cu sunete venite de departe care își caută cu obstinație punerea în operă. Este o luptă cu necunoscutul. Acest necunoascut vine poate din abstractizarea excesivă, vine din faptul ca nu se poate întemeia o zona a speculativului bazată pe proporții, pe direcționari, pe explicații tonale.
Dar există și reversul, adică muzica de masă pe care un Adorno a criticat-o în termini extrem de duri. Ajuns în America a criticat nu numai jazzul, dar a criticat însăși modul cum se ascultă muzica. Deși este o chestiune formală, există o cultură muzicală care se bazează pe aprofundarea muzicii prin toate dimensiunile ei, adică Muzica nu este doar muzică. Ea presupune stiluri, concepte, incursiuni, presupune aport de necunoscut, de imprevizibil, de experiențe. Ori unele zone ale Muzicii se reduc la previzibil, totul se știe aproape în totalitate de la început. Nu există umbre, clar-obscururi, disonanțe. Totul este plat din punct de vedere componistic.
Și aceasta este Muzica banală, siropoasă adică de masă, bazată pe Cultura de masă, care spun mulți care se pricep a pervertit “splendoarea Muzicii”. Dar poate că Adorno și alți critici cu toate exagerările lor, duc gândirea și critica muzicală într-o zonă unde poate trebuie acționat pentru a nu cădea în greșeală. Și greșeală este după colț, în sensul că relativizarea sau bagatelizarea este legată de faptul că “până la urmă nu contează ce asculți, nu contează dacă muzica te satisface sau nu, nu contează dacă reprezintă valoare sau “gargară”, ceea ce contează este să te binedispună, să te relaxeze, să uiți de stresul de peste zi sau să ai un sunet de fundal care să te liniștească. Ori acest mod de a vedea Muzica sau de a “întrebuință” Muzica este un act de sinucidere a Spiritului. Este o aducere la putere a relativizării, a Relativismului. Ori Relativismul iți poate spune că nu contează ce asculți sau cât asculți sau în ce condiții asculți, ceea ce contează este să existe sunete, adică zgomote care să umple spațiul. Să nu existe tăcere, liniște.
Să existe orice, numai tăcere să nu fie. Dar în liniște, în tăcere tu poți realiza “minunea”: poți rămâne numai cu tine… Singur!! Este greu să rămâi singur doar cu tine. Este un miracol să rămâi numai cu tine și să poți să te chestionezi, să poți să asculți cu ochii închiși Muzica … și pe tine. Și să te întrebi de ce un soi de Muzică te îndreaptă spre Spirit, iar alt soi de muzică te îndreaptă spre frivol, spre maidan.
Relativismul te îndeamnă să pui în aceiași oala Spiritul cu futilul, Înălțimea cu butaforia. Muzica cu zăngăneală. Muzica este o formă de manifestare a conștiinței.
Muzica este nevoia intimă de elocință a omului, este ceea ce ne revendică simțul acustic pentru a putea reflecta Spiritul. Prin Muzică Spiritul se împlinește și ajunge la sine. Și tot prin Muzica, Cultura cu această mare generozitate a ei reușește să se închege, reușește să completeze pietre de hotar care ne pot da sensul rațiunii și a afectului. Ce poate fi atât de minunat la Muzica asta?? În primul rând că un soi de excitator poate în anumite condiții să te transpună într-o dimensiune a esteticului.
Care sunt aceste condiții?? Sunt condițiile în care compozitorul are capacitatea de a dărui valoarea, frumosul, de a reprezenta acustic situații, forme, intrigi, de a închegă o narațiune plină de elocință prin sunet, astfel încât sunetele să genereze Realitatea, intuiția, imaginarul, transcendența, zbuciumul interior, natura, divinul, să facă o legătură cu năzuințele și aspirațiile noastre astfel încât orice notă sau aranjare de suntete să ne poată transpune într-un univers care ni-l propune compozitorul. Această lume a sunetelor se vrea o altă direcție a împlinirii noastre spirituale, un orizont care împreună cu alte orizonturi formează întergul. Oare ce vroia să spună Schopenhauer cu întrebarea lui: “dacă Universul va pieri, Muzica va dăinui??” Întregul nostru ne poate canaliza spre iubire, adică spre afecțiunea noastră pentru lumea asta, pentru iubita noastră, pentru familia noastră, copiii noștri, prietenii nostri, pentru divinul din noi care ne poate da Absolutul, pentru mintea și inima lumii, pentru genialitatea omului care a ctitorit minunile lumii, pentru faptul că ne-am născut și avem marea șansă să trăim. Iubirea generează emoția, generează acea trăire care în multe, multe ipostaze generează experiențe spirituale.
Este modalitatea originală de a intra în contact cu Divinul, cu Necuprinsul, cu extaticul, de a trai clipe de contemplare, de patos care pot reprezenta forma cea mai pură a iubirii. Muzica înalta, Muzica care desprinde omul de alteritatea eului și de cotidianitate, reușește să clădească orice om ca un om liber, un om care este conștient de starea lui în această lume și un om care poate fi prin Muzică convertit spre Bine, Frumos și Adevăr. Acestea sunt nestematele noastre.
Marcel Mureșan
Citește și
Orizontul Muzicii în Cultură (foileton 2)
