Reiau eseul meu cu Foiletonul 3. În relația eului cu lucrul, cu obiectul, este esențial situarea eului la nivelul lucrului sau altcumva spus, crearea unui raport de egalitate între eu și lucru, practic între eu și ce se situează înafară eului. Deci lucrul însemnă orice se găsește înafară mea pe care doresc să îl cunosc. Ori eu ca să asimilez conceptul lucrului, trebuie să iau în posesie lucrul. Dar apropierea care nu este luarea în posesie, ci alăturarea, nu este posibila numai prin iubire. Alăturarea se face prin coabitatea subiectului cu obiectul, a unui eu cu un tu.
– Aș stărui un pic aici: iubirea trebuie înțeleasă ontologic. Adică concept incarnat. Hegel spunea: “a fi în altul tău la tine însuți”.
– Sunt de acord și nu trebuie confundată iubirea cu un paleativ psihologic.
– Sigur, dragostea are un caracter ecstatic, ea exultă, este ființare vie și ea vine din transcendență. Ea nu este o simpla experiență psihologică și finită în același timp.
– Da, este efectiv a treia “persoană” a relației cu drepturi depline.
– Este entitate ontologică ce nu mai ține de un el și de o ea, ci ține de amândoi, adică este dincolo de ei.
– Este o sublimare, o înnobilare de factură metafizică ce duce spre grație, spre plenitudine.
– Au apărut în modernitate tot felul de forme camuflate de cunoaștere, care își revendică o cunoaștere plenară, dar care crează o distanțare față de obiect și îl plasează undeva unde nu se poate integra cu întregul, adică cu lumea. Multe științe care se vor integralizatoare de fapt îl deposedează pe om de existența lui și până la urma nu poate medita asupra naturii acestei lumi, adică ignorând natura lucrurilor din această lume. – Dar aceasta este consecința ne-apropierii și apoi a ne-prieteniei cu obiectul. Ori tocmai această “prietenie” poate asigura iubirea. Și această preluare a obiectului cu tot cu iubirea aferentă naște o lume care poate fi gândită și o lume cu conștiință de sine și care merge mai departe prin ea însăși.
– Deci gândirea în acest scenariu al alăturării, al prieteniei și pe urmă a iubirii va reprezenta mijlocitorul între eu și lucru.
– Dane, în toată această ecuație a preluării lucrului în vederea cunoașterii, el are nevoie de gândire pentru a putea să îi fie preluată ființa. Gândirea are nevoie aici de lucru cum lucrul are nevoie de gândire, pentru că la nivel ontologic, ființa gândirii prin orice experiență poate ajunge la sine, adică ea își constituie sinele.
– Marcele, stai un pic: tot o “conspirăm” aici cu aia cu alta, dar…
– O bere nu dai…ai vrut să zici…Și câțiva mici.
– Dar stai să nu uit: de exemplu, daca vreau să ajung la conceptul de “mic” sau “mici” sau “mititei” asta presupune ca eu să îmi abolesc egoitatea mea de cunoascator de mici și bere…și să mă situez la nivelul lor, nu??
– Da, dar trebuie să te împrietenești cu “dânșii”…ha, ha, ha…
– Și după prietenie urmează iubirea de ei, de mici. Ha, ha. Și numai după aceea se poate trece la cunoașterea lor. Ha, ha, ha.
– Vezi ce simplu se poate explica un fenomen care presupune în final cunoașterea și practic ajungerea gândirii la sine. Ha, ha, ha.
– Gândirea poate reprezenta o reflectare organică în amploarea lucrului, al obiectului. Dar lucrul se împlinește ca și concept prin aceiași relevanță de natură universală. Adică eul și lucrul se întrepătrund și astfel fiecare se constituie numai prin raportare și adecvare, adică concordanță cu celălalt.
– Această ajungere la sine este până la urmă întâlnirea cu sinele. Este reflectarea ultimă a esenței eului și a lucrurilor.
– Dar nu poți să ajungi “la sine”, până nu epuizezi conceptul lucrului.
– Și conceptul presupune că gândirea nu mai poate merge dincolo de ea, nu mai poate merge mai departe.
– Presupune că orice ai încerca să adaugi este fără rost, adică este ceva în plus la definirea lucrului.
– Și aici nu numai lucrul se împlinește, ajunge la sine, ci gândirea ajunge la sine. Esența lucrului are puritatea universală ca și gândirea, iar esența lor comună eu / lucru se încheagă din amândouă.
– Dane, hai să dăm un exemplu: un bărbat și o femeie care se iubesc. Fiecare se constituie ca raportare și alăturare la celălalt. Se realizează o unitate prin alăturare care transcede practic întregul, pentru că un cuplu de iubiți, soți este mai mult decât suma parților, dar sigur asta este ușor altceva, alt subiect de meditație. Fiecare nu mai este el, pentru că se “dăruiește” celuilalt ca “prieten”. Prieten în sensul unității, a întregului. Această prietenie între un eu și un tu în cazul nostru un bărbat și o femeie, este asigurat de cedarea fiecăruia, de renunțarea la orgolii, la egoitate samd. Când cei doi ajung la “egalitate ontologică” se poate realiza reflexia unuia pentru celălalt și invers.
– Și vezi, în acest caz fiecare prin gândire ajunge la propriul concept. Și aici iubirea este sigur de doua feluri, dar mă refer la iubirea de tip agape. Bărbatul și femeia ajung fiecare la propriul concept prin toată această dialectică care duce la ceva care definește un pic altcumva relația eu – lucru. În relația eu bărbat – tu femeie în care există și iubirea erotică pe lângă cea denumita “agape”, se ajunge la o altfel de finalitate: se întemeiază sinele celor doi ca o identitate de sine stătătoare.
– Și care este întemeiată ca sinteza celor doi. Dar concret: eu aș imagina acest fapt teoretic al constituirii sinelui comun, cu o repercutare, dacă ești de acord, cu conceperea și nașterea unui copil din iubirea celor doi. Poate suna forțat, dar mă gândesc la corespondența dintre următoarele: în primul rând pe plan teoretic cei doi ajung la egalitate ideatică, adică în interiorul întregului cei doi se poziționează ca “alăturare”. În plan concret: fiecare renunță la orgoliul și egoismul său, formând un tot, un cuplu. După aceea: în plan metafizic: fiecare preia pe celălalt și îl situează în conceptul lui, făcând astfel posibil desăvârșirea celuilalt. Acest lucru se poate realiza cu ajutorul gândirii, care se constituie ca esență pură. În plan fizic: el și ea, fiecare cedează din individualitatea lui în folosul cuplului. Fiecare renunță la propriile determinări spre desăvârșirea cuplului. Apoi: în plan teoretic: se constituie, sinele comun ca sinteză ideatică și care este diferit, este…distinct de ființările celor doi.
– Trebuie spus aici că acest sine este un universal, adică poartă în el caracteristicile celor doi. Iar în plan fizic: cei doi ajung la echilibru, care este o armonie a parților. Orice experiență viitoare are în vedere acest sine teoretic care iese la lumină ori de câte ori se necesită.
– Și daca forțam un pic nota, copilul care se naște din iubirea celor doi poate reprezenta desigur împlinirea celor doi, dar în plan metafizic, speculativ cred că lucrurile stau cam așa: copilul îl putem asimila cu sinele care se naște ca o idee de reflectare a celor doi (în plan mai general eu/tu sau eu/lucru, obiect) ca o protecție, o tutelă a unor determinații specifice. Acest sine este un universal pentru că există o adecvare pură în toată această dialectică.
– Dar și pentru că acest universal este legat de faptul că atât gândirea cât și lucrul, obiectul, își dobândesc fiecare propriul concept. Adică se rotunjește o realitate ontologică în care dpdv ideatic fiecare ajunge la sine, fiecare corespunde propriului său concept.
– Dane, orice gândire care are capacitatea să caracterizeze în întregime obiectul, este o gândire în concordanță cu sinele. Această conformitate, această adecvare cu sinele ne arată că gândirea își este sieși propria cauză, ca și universalul, iubirea, adevărul, libertatea samd.
– Iar o astfel de gândire, este în gradul cel mai înalt o gândire liberă. Această gândire liberă are marele atu că are potența să se interpună între eu și lucru și mai departe poate să purifice eul, ridicandu-l la statutul de “primordialitate” în acest proces complicat al cunoașterii.
– Așadar, eul prin gândire se apropie “mai profund” de lucruri și poate reflecta asupra lor și în final se poate chestiona referitor la propria sa ființare. Un lucru nu se poate devoala numai dacă eul gânditor revendică și apoi realizează finalitatea ființei. Este până la urmă acea simfonie transcendentă a gândirii cu lucrul care își caută universalul putând la final realiza adecvarea gândirii cu sinele lucrului.
Aș dori la încheiere să “vedem” acest eseu ca un exemplu de dialog între doi prieteni. Doi oameni care au cochetat cu ideile și au încercat de multe ori să se apropie de metafizica lumii. Atunci când îți faci timp de reflecție, de meditație iți poți da seama că în lucruri sau după lucruri se ascunde un soi de încrengătură care se întinde până departe. Acest “departe” este greu de cuantificat și este greu pentru că ceea ce susții că tu cunoști de multe ori și în multe situații, se poate dovedi în timp că a fost doar o iluzie. Lucrurile în ființarea lor poseda un fel de a se opune omului, gândirii lui, cunoașterii, iar omul trebuie să găsească de cele mai multe ori șiretlicul pentru a descoperi cum poate pătrunde în intimitatea lucrului. De aceea unii oameni sunt mănați de faptul că lumea asta ne oferă atâtea miracole, mirări, argumente, perplexități și noi, firicelele de nisip, suntem destinați căutării înțelesului lumii. Și răspunsul se poate afla în noi, nu în lumi inventate. Dane, iți mulțumesc că reușim să dăm o șansă Culturii și cunoașterii, care ne învață că putem trăi într-o lume în care există bine, frumos, adevăr. Patetismul meu vine doar să confirme că șansa noastră nu este decât “Înălțimea” gândirii și trăirii!
Marcel Mureşan
