Pe 10 iunie, România va primi de la Comisia Europeană o tranșă de 1,3 miliarde de euro din fondurile aferente PNRR. Dar aproape o treime din suma solicitată — 700 de milioane de euro — rămâne suspendată. Nu pentru că nu ar exista nevoie urgentă de investiții. Nu din cauza unei crize europene. Ci din cauza restanțelor interne, a unor decizii care se tot amână, deși erau știute, asumate și negociate încă de la începutul planului.
De această dată, motivele suspendării sunt de ordin administrativ și politic, în egală măsură jenante și previzibile. Lipsa unei conduceri la AMEPIP (agenția responsabilă cu monitorizarea companiilor de stat), tergiversarea numirii a 43 de administratori în companiile energetice ale statului și întârzierea finalizării legii pensiilor speciale sunt cele trei puncte nevralgice care țin pe loc sute de milioane de euro.
Potrivit ministrului Investițiilor și Proiectelor Europene, Marcel Boloș, România are la dispoziție șase luni pentru a remedia aceste neîmpliniri. Dar întrebarea firească este: de ce ne aflăm, din nou, în această situație-limită, cu ceasul ticăind și cu riscul pierderii fondurilor europene din PNRR?
Agenția AMEPIP, care ar trebui să asigure transparența și profesionalizarea conducerii companiilor de stat, e blocată într-o procedură de selecție repetată pentru a treia oară, fără rezultat concret. În paralel, companiile de stat din domeniul energiei încă funcționează cu vechi administratori, în contextul în care Comisia Europeană a cerut clar înlocuirea acestora și numirea unor profesioniști prin proceduri transparente. Pentru această întârziere, România riscă să piardă 299 de milioane de euro.
Și, poate cel mai sensibil subiect: pensiile speciale. Legea menită să reformeze acest sistem profund inechitabil încă nu a fost adoptată în forma cerută de Bruxelles. Este vorba, mai ales, despre pensiile magistraților și nevoia de a introduce criterii clare privind vârsta de pensionare și durata contribuției. Fără acest pas, 231 de milioane de euro rămân în aer.
S-ar putea spune că este vorba despre o întârziere temporară, că banii nu sunt pierduți, ci doar amânați. Însă frecvența acestor întârzieri și superficialitatea cu care sunt tratate jaloanele asumate arată o problemă mult mai profundă: incapacitatea cronică a statului român de a-și respecta propriile angajamente.
În timp ce alte țări avansează rapid cu reforme și investiții finanțate prin PNRR, România rămâne blocată în jocuri politice interne, proceduri neterminate și decizii amânate sine die. Este un paradox amar: avem la dispoziție miliarde de euro, dar ne împiedicăm de propriile ezitări.
Odată instalat, noul guvern va trebui să trateze aceste restanțe ca pe urgențe naționale. Nu e doar o chestiune de bani, ci de credibilitate. Comisia Europeană nu va aștepta la nesfârșit, iar România riscă să piardă nu doar fondurile, ci și încrederea partenerilor europeni.
Fondurile PNRR nu sunt un premiu de consolare, ci o șansă unică de modernizare, care vine cu termene clare și reforme concrete. Iar dacă statul român continuă să trateze aceste angajamente ca pe niște sugestii opționale, va plăti,la propriu, prețul indeciziei.
Vasile Petrovan
