Pentru creștinii ortodocși, Vinerea Mare nu este doar o zi din calendar, ci o coborâre în adâncul suferinței, acolo unde pământul geme sub povara păcatului și cerul se închide, întunecat de durerea Răstignirii. Este ziua în care tăcerea devine rugăciune, iar foamea trupului – mângâiere pentru suflet.
Postul negru al acestei zile nu e doar abținere, ci mărturisire. Mărturisirea că Iubirea s-a lăsat bătută în cuie. Că Isus, blând și milostiv, a urcat pe Cruce nu pentru că nu putea coborî, ci pentru că voia să rămână acolo pentru noi.
„Era cam ceasul al șaselea și s-a făcut întuneric peste tot pământul până la ceasul al nouălea” (Luca 23:44), spune Evanghelia, și simțim și noi, în fiecare an, cum acest întuneric se strecoară printre coastele lumii, ori de câte ori ne îndepărtăm de sensul adevărat al jertfei. Nu e nevoie să fim în Ierusalim ca să plângem sub Cruce. Crucea e în noi. Pe umerii noștri, în sufletele noastre obosite, în rănile pe care nu le mai arătăm nimănui.
Vinerea Mare e drama supremă a umanității, ziua în care omul L-a ucis pe Dumnezeu. Și totuși, în acea moarte s-a născut viața. În acel strigăt : „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” , se ascunde chemarea fiecăruia dintre noi. Pentru că și azi, în întunericul propriilor noastre vinovății, ne simțim abandonați, rătăciți, neputincioși. Dar El a fost acolo primul. Și ne-a lăsat Crucea ca punte între întuneric și Înviere.
Vinerea Mare e tăcere și cutremur, jale și lumină frântă. E o zi care se trăiește în genunchi, cu ochii spre o Cruce care nu mai sângerează, dar încă mântuiește.
Vasile Petrovan
