Copilașii care se simt speriați sau anxioși cer în mod firesc și natural ajutor de la părinți. Cei mici sunt convinși că mama sau tata pot alunga monstruleții din dulap sau de sub pat sau fac să treacă durerea printr-un pupic în locul în care s-au lovit.
Copiii mai mari știu că părinții le pot fi de ajutor dacă îi îngrijorează ceva. Faptul de-ai asculta cu empatie, de-a discuta despre ceea ce-i frământă cu privire la o problemă ce a apărut la școală sau în viața privată, îi ajută să fie încrezători că pot depăși anumite circumstanțe dificile, plus se simt fericiți și iubiți știind că acasă sunt în siguranță.
Dar când stabilitatea familiei e zdruncinată printr-o criză apărută de genul unui divorț, boli grave, doliu, accident etc acestea îl destabilizează. Aici și părintele este traumatizat și sarcina de a-și ajuta copilul este mai dificilă.
Copiii sunt foarte sensibili la atmosfera casei și dacă nu știu ce se petrece, își pot imagina lucruri poate mai grave decât sunt în realitate.
Evident, ca părinte, dorești să îl scutești de durere, dar a băga sub preș sau a spune că totul e în regulă, când în mod evident nu e așa, nu-l va ajuta. Limbajul nonverbal este foarte important și transmite enorm.
Cum reacționează copiii la divorț sau despărțire? În primul rând, pot trece prin frică, furie, șoc, tristețe, panică – o întreagă paletă de emoții.
Desigur, felul în care reacționează adulții e cel mai important. Nu de puține ori, părinții sunt în plin război, victimele colaterale fiind copiii. Egoul prea mare al părinților, îi face de destule ori pe copii să fie copleșiți. În acest demers al despărțirii ar fi necesar să nu uităm de copii. Ei își iubesc în egală măsură părinții.
Copiii mici pot reacționa printr-o regresie de vârstă, reîncep să plângă, să fie morocănoși, să ude patul etc. Cei mari, mai ales adolescenții se pot interioriza, se închid în carapace și nu vor cere ajutor la părinți, ci mai degrabă la prieteni.
Desigur, nu trebuie obligați să stea de vorbă doar cu părinții, dar cumva, trebuie create acele situații în care să aibă ocazii să vorbească. Trebuie să le fie acceptate emoțiile, sentimentele. Chiar dacă spun că nu vor să plece unul din părinți, chiar dacă spun că sunt furioși sau triști, e important să le fie acceptate aceste trăiri. E în regulă să plângă, e în regulă să vadă că nici părintele se simte îndurerat.
Nimic nu poate da la o parte total durerea, însă există moduri prin care destrămarea să fie mai puțin dureroasă.
Întotdeauna când se iau hotărâri unde va sta, ce vizite va avea celălalt părinte, important este BINELE COPILULUI! Asta are prioritate!
Nu trebuie folosiți niciodată copiii pentru a se răzbuna un părinte împotriva celuilalt. Asta se numește alienare parentală. Nu e potrivit să vorbești urât de celălalt părinte. Copiii se vor simți vinovați pentru că în sufletul lor își iubesc părinții la fel.
Este cumva de înțeles că unii se simt jigniți și doresc ”răzbunarea”, dar de multe ori, nu pedepsești doar tata sau mama, cât mai ales copilul.
Cu siguranță că nu e simplu pentru nimeni, dar important părintele să VREA BINELE COPILULUI.
A fi prins la mijloc, copilul se simte ostatic, se simte trist, anxios, tracasat precum un soldat pe câmpul de luptă. DESTRĂMAREA RELAȚIEI NU E VINA COPILULUI.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog Psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Bullyingul în viață, reacția părinților și măsuri pentru binele copilului
