Share
Prof. Marius Voinaghi: Inele medievale în Maramureșul istoric

Prof. Marius Voinaghi: Inele medievale în Maramureșul istoric

În acest an, în patrimoniul Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației, Secția Istorie și Arheologie, a intrat un inel medieval descoperit la Vadul Izei, punctul Căitari, la marginea drumului de culme ce face legătura între Berbești și Șugău, în realitate vechiul drum al sării (la nici 2 km de locul descoperirii se află Feredeauăle), de către Alin Stan, membru al Asociației Pro Detecție Maramureș (Foto 1).

Foto 1 & foto 4

El vine să întregească frumoasa colecție de 9 inele medievale din patrimoniul muzeului[1] (4 achiziționate de la Giulești în deceniul 8 al al secolului trecut, și 5 descoperite de către membri Asociației Pro Detecție în pasul Hera, pe vechiul drum de legătură dintre localitățile Rona de Sus și Petrova). Piesa are numărul de inventar 26.466, este turnat din bronz, 6,5 g greutate, discul măsoară 18 mm și este într-o stare bună de conservare.

Șatonul rotund, ușor înălțat față de verigă (Foto 1) este decorat cu un cerc incizat în care sunt dispuse trei seturi a câte două incizii paralele, un set ce împarte cercul în două jumătăți, iar celelalte de-a stânga și de-a dreapta aproape-n oglindă, respectiv cu patru sferturi de „pâinișoare” decorate cu 4 mici incizii de-a curmezișul lor, paralele și ele. Zona de întâlnire dintre șaton și verigă este decorată pe ambele părți cu câte trei incizii paralele, sub care sunt dispuse șase mici incizii paralele, tot așa, pe ambele părți.

Toate similitudinile din arealul transilvan indică o datare de secol XII-XIII (CRAIOVAN, 2019, 167-173). Inelele au jucat un rol important în universul lumii medievale, reprezentând una dintre cele mai răspândite și prestigioase tipuri de podoabă. Piesa noastră aparține inelelor cu șatonul supraînălțat, iar corpul este comun cu veriga inelului (ȚEICU, 2009, 43). Celelalte inele din colecția muzeului sunt podoabe modest lucrate cu un decor sumar format din linii incizate, motive geometrice ori asociate cu motive realizate prin impresiuni.

Cele mai simple modele de inele erau purtate și utilizate de către clasa de mijloc sau de jos, lucru confirmat de numărul mare de piese descoperite în necropolele și așezările medievale. Din secolul al XIII-lea s-au păstrat în arealul transilvan inele ciocănite, cu placă, sigilii personale, verigi simple, torsionate, bătute, turnate, cele mai favorizate fiind cele cu șaton. Motivele decorative au avut rolul ambivalent de „instrument” de marcare a statutului în clipa în care șatonul conținea marcaje identitare, însă doar o parte a acestora a avut rosturi de a sigila documente (RUSU, 2019, 493). Există mai multe opinii cum că aceste inele sunt eclesiastice (C. I. POPA, 2012, 160), funerare, amulete, „vrăjite”, medicale, însă un lucru e clar: în secolul al XIV-lea, ele substituiau, imitau mesajele cu valoare heraldică. Inelele cu șaton decorat, fie turnate, fie gravate, erau apanajul categoriei inferioare a elitei, au ajuns ca-n secolul al XVI-lea să fie folosite și de către iobagi. Marea majoritate a modelelor se adresau ambelor sexe, putând fi folosite atât de femei, cât și de către bărbați.

Pentru zona Maramureșului, inele similare, publicate ca fiind sigilare, au fost descoperite în cadrului contextului funerar din jurul bisericii de piatră, aparținând romanicului, de la Giulești.  Pe baza cercetării arheologice întreprinse aici de către Radu Popa între anii 1966-1968 (POPA-ZDROBA, 1969, 270-282; POPA, 1969, 26 – 44), s-a putut conchide că cea mai veche biserică din piatră din Maramureș a cunoscut trei faze de construcție, astfel încât ea s-a mărit treptat până la forma în care și-a încetat existența la sfârșitul secolului al XIX-lea, în anul 1880, când a fost demontată (KACSÓ, 2011, 337 – 339) sau cândva după 1884, când materialul ei a fost refolosit la ridicarea noii biserici, sfințirea ei având loc în anul 1888 (BABOȘ, 2002, 274).

Foto 2

Monumentul a fost încadrat în categoria modestelor biserici-sală din etapa de sfârșit a romanicului, care se datează în Transilvania undeva la sfârșitul secolului al XIII-lea (Foto  2 – Reconstituirile propuse de A. Baboș). Datarea fazelor de construcție a monumentului este asigurată de inventarul mormintelor descoperite în interiorul și exteriorul bisericii, prima dintre ele fiind pusă în concordanță cu cei doi denari de argint emiși de regina Maria (1382 – 1387) și cu inelul-pecete din argint cu pelicanul care-și sfâșie pieptul pentru a-și hrăni puii, vechi simbol creștin. Totodată, au fost descoperite și cercetate (întregi sau parțial deranjate) 113 morminte (Foto 3 – Situația de plan). Inventarul funerar conținea 11 monede (sec. XIV – XVIII), 9 inele, din care 7 sigilare, considerată a fi „prima colecție unitară de inele-peceți” (Foto 4  – inele sigilare). Colecția unitară, admite Radu Popa ca fiind ipotetică, simbolul heraldic al capului de bour foarte schematizat, cu coarne arcuite, ochi mari și un bot alungit (Foto 4. b,c,d); și  două inele cu placă (șaton) poligonală cu reprezentarea Maramureșului, cuprins între munți (triunghiuril) și văi(incizille dintre triunghiuri). Evident că astăzi aceste interpretări sunt hazardate, dacă nu

Foto 3

depășite. Cel mai vechi și singurul, până astăzi!, este prevăzut cu inscripție (Foto 4.a ; 5 – inelul se află în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie; foto: Zamfir Șomcutean). El a fost descoperit în regiunea bazinului unui schelet îngropat în colțul de sud-vest al navei, în M(ormântul) 35 de pe plan. Inelul are placa superioară din argint (de formă rotundă cu diametrul de 18 mm) gravată, în centru, cu o reprezentare a pelicanului care își sfâșie pieptul pentru a-și hrănii puii. Pe margine, între două linii concentrice, este gravată în semiunciala gotică, specifică sfârșitului de secol XIV, inscripția +J.M.IV.DO.AT. (ultima literă nefiind sigură).

Originea simbolului pelicanului a rămas un subiect de dezbateri și diverse interpretări, iar semnificațiile sale au fost influențate de o varietate de culturi și tradiții religioase. Atât în greaca veche (pelecan), cât și-n latină (pelikanus) înseamnă „străpuns”, reprezentând simbolul jertfei supreme și al dragostei paterne. Legenda ne relatează cum șarpele a intrat în cuib și a mușcat puii, iar pelicanul, pentru a-i salva, își sfâșie coșul pieptului, oferindu-le drept antidot, sânge proaspăt.

Foto 5

Simbolul pelicanului, așa cum este el cunoscut și utilizat azi în creștinism, poate fi urmărit până în perioada Antichității târzii, mai ales în scrierile Physiologus, o colecție de alegorii medievale, care au popularizat povestea pelicanului hrănindu-și puii cu sângele său. Versiunea cea mai cunoscută și răspândită a fost tradusă în latină în jurul secolului al IV-lea și a fost distribuită în Europa medievală.

Interpretarea pelicanului care-și hrănește puii cu sângele său a devenit asociată cu simbolismul creștin al sacrificiului lui Isus Cristos pentru omenire.   Pelicanul a devenit un subiect comun în arta și literatura medievală, reprezentând simbolul creștin al sacrificiului și compasiunii. Lucrările de artă și literatură ilustrează pelicanul ca pe un simbol al iubirii divine și al sacrificiului de sine. Icoana Pelicanului din Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Egipt este unul dintre cele mai vechi exemple cunoscute de reprezentare a pelicanului în arta creștină. Acesta datează din secolul al VI-lea și ilustrează pelicanul hrănindu-și puii, reprezentând simbolic sacrificiul divin (BLUE, 2013, 109). Pelicanul, ca simbol al sacrificiului și al compasiunii,

Foto 6

este prezent în multe biserici din Europa, fiind adesea reprezentat în sculpturi, vitralii sau picturi murale: Catedrala Notre-Dame, Paris, Franța (vitralii și decorațiuni interioare din catedrală prezintă reprezentări ale pelicanului), Catedrala St. Vitus, Praga, Cehia (pelicanul este prezent în unele decorațiuni ale catedralei, simbolizând sângele lui Isus Cristos și sacrificiul său în tradiția creștină), Catedrala Lincoln, Lincolnshire, Marea Britanie (în interiorul catedralei, simbolul pelicanului poate fi găsit pe unele sculpturi și ornamente, reprezentând simbolistica creștină a sacrificiului și regenerării COPE, 2022, 87-89).

În Regatul Ungariei, acest simbol creștin începe să fie folosit începând cu secolul al XII-lea  (MAGYAR, 808; BIBLIAI JELKEPEK, 64). Îl întâlnim pe cheile de boltă, în vitralii și picturi murale, cahle de secol XVI, în caseta din holul biserici reformate din Baraolt (Foto 7), simbol heraldic în Secuime al familiei Donath (1710 – Foto 8; SZEKERES, 205,60), sau  la baza portalului sacristiei bisericii Sfântul Mihail din Cluj-Napoca (1532 – Foto 9, de ansamblu și detaliu).

În ceea ce privește interpretarea inscripției, Radu Popa a propus citirea J(udex) M(aramorosiensi) Iv(anca) Do(minus), cu trimitere la personajul Ioan din familia giuleștenilor, care a deținut demnitatea de jude al nobililor în anul 1426. Pentru un jude al nobililor pledează și Teofil Ivanciuc, dar nu Iv(aka), ci IV (patru roman), iar pentru DO și AT, Dominus/ Dobroslow/Dobritze și Ambroziu/Andrei/Adeodatus (IVANCIUC, 2019, 10-11). Însă nimeni nu a publicat amprenta pe care îl lasă inelul -pecete, sigilar (?) de la Giluești (Foto 8).

Lansăm ipoteza că artizanul care a realizat inelul l-a imprimat corect. Adică a realizat simbolul pelicanului cu atâta acuratețe în negativ pentru a inscripționa greșit literele? Sau acceptăm varianta că nu este sigilar , doar de statut, celui de-al IV-lea jude al nobililor. Să fie recompensat slujitorul regal, sau urmașii lui, din Giulești pentru fidelitatea față de coroana maghiară cu un inel aparținând PA (rs) OC(cidentalis), cunoscut fiind faptul că Dragoș, fiul lui Gyula, este numit în diploma din 20 martie 1360 fidelis Olahi nostri de Maramarusio deoarece adusese anterior, la o dată greu de precizat, Moldova sub ascultare (PECICAN, 2010, 187)? Să aparțină unui preot? Oricum, dacă admitem că este unul sigilar și scris corect, atunci el s-ar citi † PA:OC.VI.N.L.

Nu rămâne decât să-l și descifrăm. Istoria acestui inel spectaculos mai are răbdare. Sau, de ce nu, până la sfârșitul lunii decembrie, când se va desfășura Sesiunea de lucrări și comunicări științifice Peisajul cultural – abordări interdisciplinare, organizată în perioada 27-28 decembrie 2023 la Muzeul Maramureșan.

 

Prof. Marius VOINAGHI

 

Bibliografie:

BABOȘ, 2002 – Alexandru Baboş, Baserica sa de pétra care n´are socia in giuru, în  Acta Musei Maramoresiensis, I, Sighetu Marmației,  2002, pp.267 – 288.

BLUE, 2013 – Debbie Blue, Consider the Birds: A Provocative Guide to Birds of the Bible, 2013, Abingdon Press

C.I. POPA, 2012 – Cristian Ioan Popa, Inelul de devoțiune de la Vinerea și problema inelelor Marianice medievale, în Apulum, XLIX, 2012, pp. 157 – 190.

COPE, 2022 – Gilbert Cope, Symbolism in the Bible and Church, 2022, Philosophical Library Open Road

CRAIOVAN, 2019 – Bogdan Alin Craiovan, Inele medievale cu și fără chaton descoperite pe teritoriul jud. Timiș, România, Patrimonium Banaticum,IX, 2019, p. 167 – 175.

KACSÓ, 2011 – Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol.I, BiblMarmația, 3, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011, 628 p.

IVANCIUC, 2019 – Teofil Ivanciuc, Inscripții medievale maramureșene de secol XIV – XVI, în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 12, 2019, pp. 7 – 28.

PECICAN, 2010 – Ovidiu Pecica, Letopisețul unguresc. O scriere istorică din Ungaria angevină, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2010, 190p.

POPA-ZDROBA, 1969 – Radu Popa – Mircea Zdroba, Ctitoria cnezilor giuleșteni. Un nou monument românesc de piatră din Maramureș, în SCIV, tom 20, 1969, pp. 267 – 285.

POPA, 1969 – Radu Popa, Cnezatul Marei. Studii documentare și arheologice în Maramureșul istoric, Muzeul Județean Maramureș, Baia Mare, 1969, pp. 5 – 79.

RUSU, 2019 – Andrei Adrian Rusu, Castelul și spade. Cultura materială a elitelor din Transilvania în evul mediu târziu, Cluj – Napoca, 2019.

STILL, 2011 – Gertrude Grace Still, A Handbook of Symbols in Christian Art, 2011, Touchstone

SZEKERES, 2015 – Attila István Szekeres, Patrimoniul heraldic al județului Covasna, Editura Tinta, Arcuș, 2015.

ȚEICU, 2009 – Dumitru Țeicu, Arta minoră medievală din Banat, Timișoara, 2009, 239 p.


[1] Colecția de inele constituie obiectul unui studiu aflat în cercetare; acesta va fi prezentat la Sesiunea de comunicări științifice „Peisajul cultural – abordări interdisciplinare”.


Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.



Lasă un comentariu