Special DirectMM: Retro Educație: Începutul anului școlar, moment special pentru copii, cu parfum special, în unitățile de învățământ din Maramureș
Emoțiile începutului de an școlar sunt pentru dascăli aceleași, fie că sunt trăiri recente, fie că sunt amintiri trăite cu mai bine de 35 de ani în urmă. Dacă acum începuturile de an școlar sunt garnisite cu buchete imense de crini imperiali, trandafiri olandezi sau fire de orhidee, în urmă cu trei decenii, începutul de an școlar mirosea a var proaspăt, nuci și mere.
„Fiecare început de an școlar l-am așteptat mereu cu aceeași emoție, chiar dacă mai am doar câțiva pași până la marea vacanță. Emoții sporite aveam de câte ori schimbam generația. Ca dascăl, trebuia să-i cuceresc atât pe părinți, cât și pe copii din prima zi și să-i fac să-și dorească să vină și mâine la școală. Mi-am început activitatea de dascăl în urmă cu 38 de ani, în Maramureș, la Petrova, în cătunul Ciungi. Sala de clasă era găzduită într-o casă. Era o cămăruță mică cu pereți scorojiți, avea podele pe jos și o sobiță rotundă de tablă. Această încăpere îmi amintea mereu de poveștile lui Creangă. Era dotată cu opt băncuțe mici de lemn și aveam 13 copii în patru clase simultan”, arată Maria S., fost dascăl la „Nicolae Iorga”, Baia Mare.
Învățătoarea Maria S. a venit pentru prima dată în Maramureș în 1973. A absolvit Liceul Pedagogic de la Arad și a ales Maramureșul pentru că nu existau prea multe alternative. „Am ales Petrova pentru că avea cale ferată și șosea, dar atunci nu știam că voi avea de făcut zilnic, dus-întors, în jur de 7-8 km pe jos, de acasă până la școală. Iernile erau foarte grele în Maramureș. De foarte multe ori, eu am fost cea care rupeam prima zăpadă în drumul spre școală. Toamna, când ploua foarte mult, mă treceau bărbații râul, ca să pot ajunge în clasă, la copii. Pe acele vremuri, în prima zi de școală, copiii nu veneau cu flori, ci cu nuci și mere, iar primăvara veneau la școală cu un șirag de frăguțe înghesuite pe un fir lung de iarbă, pentru domnișoara învățătoare. Erau niște copii foarte generoși. Chiar dacă aveau doar două nuci, una era pentru domnișoara învățătoare. Ce-mi mai aduc aminte cu plăcere e faptul că noi făceam, încă din primele zile de școală, foarte multe vizite la domiciliu. Așa cunoșteam mult mai bine familia copiilor. Poate că n-ar fi rău să se revină și în prezent la aceste vizite la domiciliu”, a mărturisit Maria Stancu.
Amintirile învățătoarei, legate de această perioadă de început de carieră didactică, sunt foarte frumoase, chiar dacă vremurile nu au fost dintre cele mai ușoare. „Ce nu-mi aduc aminte cu plăcere sunt acele momente de la festivitățile de deschidere, când se aduceau osanale partidului și conducătorilor iubiți. Un alt incident neplăcut a fost momentul când nu ne-am făcut mutație definitivă în buletin, în ideea că poate plecăm din acea zonă, și am fost tăiați de primărie de la rația de ulei, zahăr… Dar ne-am descurcat. Cei care vindeau la cooperativa din sat aveau copii pe care noi îi educam. Exista atunci un mare respect pentru dascăl”, a mai mărturisit învățătoarea Stancu. În urmă cu mai bine de 35 de ani, foarte mulți dascăli tineri, din diferite colțuri ale țării, au ajuns la catedră, în Maramureș, prin repartiție ministerială. „La finalul anului universitar, la repartiția ministerială participau toate centrele universitare. Repartiția se făcea în funcție de medie. Fiecare absolvent consulta o listă și opta pentru județul cel mai aproape de casă. Eu sunt la origini bănățeancă și, pentru că în zonă nu era niciun post, am ales, cu mai multe colege de-ale mele, Maramureșul. Nu cunoșteam Maramureșul, decât de la cursurile de folclor. Știam că era o zonă frumoasă și încărcată de tradiții. Venisem pentru un an, dar nu am mai plecat de aici niciodată. Începuturile de an școlar erau și acum 35 de ani, la fel de emoționante ca și cele de azi. Elevii nu erau îmbrăcați în uniforme, ci în haine de sărbătoare. Pe post de ghiozdane aveau trăistuțe, în care stăteau ordonate caietele îmbrăcate în acele coli albastre pe care erau lipite etichete mari, albe. Unii dintre copii aveau penare făcute de părinți, erau sculptate în lemn de răchită sau de plop”, a concluzionat un alt dascăl, prof. Doreta C.
C.Ț.
