Nu demult mi-a fost dat să particip la o sărbătoare care-l avea amfitrion pe Ion M. Botoș, românul nostru exponențial, trăitor în Apșa de Jos, Ucraina, unde cu toții evoluam, parcă, într-o distribuție de prestigiu, cu iz istoric medieval. Invitații care soseau descindeau din mașinile lor, care de care mai scumpe, iar româncele noastre își etalau blănurile prețioase, precum odinioară domnițele Maramureșului, la balurile Comitatului sau, mai târziu, la cele ale Prefecturii.
Poate că niciodată n-am văzut atâta bunăstare adunată la un loc!
Festinul s-a derulat după un proiect îndelung studiat și convenit, după o anumită etichetă: într-o sală somptuoasă și deosebit de elegantă se etalau doamnele, în toată splendoarea frumuseții lor feminine, iar în alta, la fel de majestuoasă, mai culanți și mai concilianți, performau bărbații, arăduiți mai mult pe lângă sticlele de băutură cosmopolită (rusească, europeană și nord-atlantică). Cu toții parcă îndeplineam un ritual magic, care se derula și în oglinzile de cristal din care ne inunda strălucirea momentului, de înalt „nivel”. Despre Ion M. Botoș nu se poate vorbi decât encomiastic tot timpul, cu atât mai mult la aniversările sale. El și-a asumat un destin al unei demnități istorice, al unui dat etnic.
Lui Ion M. Botoș i se cuvine o reverență amplă, egală cu fruntariile de nord ale României. El stăruie mereu asupra popasului istoric de un secol, petrecut de românii din „dosul graniței” (Nicolae Iorga), din dreapta Tisei, invocând perioada 2 decembrie 1918 – 4 aprilie 1920, când acest teritoriu s-a aflat sub oblăduirea Consiliului Dirigent de la Sibiu, iar primul prefect român al Maramureșului l-a administrat în integralitatea sa. Atunci, ne repetă, cu mândrie, Ion M. Botoș „Regatul România Mare a fost cu adevărat mare, pentru că ne-a avut și pe noi”; într-adevăr, în toamna anului 1919 au avut loc alegeri libere și în această parte de țară, pentru primul Parlament.
Ion M. Botoș vorbește din rărunchii istoriei, din tabla de materii a nației înseși, ilustrând cu blazoanele familiale, aceleași de șapte secole până azi. El însuși se prezintă pe sine, în orice împrejurare, ca fiind un român din dreapta Tisei, din Maramureș și desfide termenul de diasporă, care li se atribuie uneori, în mod nepermis.
El etalează, întotdeauna, un evantai generos de argumente pe care nu le expune, ci le mărturisește, le predică în cuprinsul fabulos, uneori, al matricei naționale românești. Zic „fabulos”, pentru că el crede ca un mistic în adevărurile sale, care sunt mereu în conivență cu ființa românească; se încăpățânează astfel să țină dreaptă cârma istoriei, rămânând „omul potrivit, la locul potrivit!”. El și-a asociat crezului său întreaga familie: soția sa – dna Ileana, fiicele – Olimpia și Ileana, precum și talentata sa nepoată Anghelina, absolventă a Conservatorului din București.
Ion M. Botoș este un om ales, el se zbate zilnic să dovedească perenitatea românilor pe aceste meleaguri și, de aceea, cred că pentru oameni ca el, Dumnezeul popoarelor mai ține lumea aceasta. Când le vorbește semenilor săi din comunitatea transtiseană, Ion M. Botoș are darul de a-i ilumina, de a le sădi încredere, de a le deschide noi orizonturi. Pentru a se face mai bine înțeles, el a creat mai multe instituții:
– Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia „Dacia” (6 aprilie 2001) – președinte;
– „Apșa”, gazetă regională social-politică din Transcarpatia (20 mai 2001), editată în 1.000 de exemplare și distribuită gratuit, ajunsă la numărul 124 – director;
– a întemeiat Muzeul de Istorie și Etnografie al Românilor din Transcarpatia, inaugurat la 27 septembrie 2014;
– printr-o intervenție de salvare, a recuperat unul dintre ultimele monumente de arhitectură vernaculară din zonă – casa Ilieș Filip din Apșa de Jos, pe care a strămutat-o în ocolul său;
– patronează concursul literar „Mihai Eminescu” al elevilor români din Transcarpatia (15 ianuarie și 15 iunie); nicăieri pe cuprinsul spațiului locuit de români nu se recită atât de mult din poetul național și niciunde nu cred să existe atâția adolescenți care să fi memorat capodopera „Luceafărul”;
– Ion M. Botoș a luat urma volohilor din Carpații Păduroși, o comunitate românească rămasă în afara istoriei, de mai multe secole;
– Ion M. Botoș dorește o renaștere a Mănăstirii Peri, undeva în hotarul Apșelor;
– Ion M. Botoș este autorul a 18 cărți, albume și documente de istorie și etnografie despre românii din dreapta Tisei ș.a.
La trecerea ei pe pământ, fiecare ființă umană este datoare să lase o „dâră de lumină” (A. Malraux). Ion M. Botoș a reușit să-și amprenteze ecranul devenirii sale cu un curcubeu prestigios, iar între toate strălucește butada cu acel român nedumerit, din Apșa de Jos care, întrebat fiind de către un reporter, prin câte țări a călătorit, acesta a răspuns esopic: m-am născut în Austro-Ungaria, am fost în Regatul România Mare, am stat în Cehoslovacia, în Ucraina Subcarpatică, în Ungaria horthystă, în URSS, iar acum sunt în Ucraina independentă și, … și niciodată n-am plecat de acasă!”.
Amară lecție de istorie, de la margini de imperii și de vatră românească! Cruntă și tânguitoare constatare.
Ion M. Botoș este un neliniștit incurabil, asemenea spiritelor mari, mereu în criză de evenimente, făcându-și astfel loc binemeritat în icoana neamului. El este o prezență pitorească, dar și dificilă, deoarece cuvântul lui este ascultat, atât de către președinți de țară, cât și de către autoritățile de stat riverane Tisei maramureșene.
Dr. Ilie GHERHEȘ
