Scepticismul meu, hârşit în ani mulţi de presă, m-a îndemnat la fireasca îndoială… la afişarea clasicului “Nu cred, până nu văd, nu mă pronunţ, până nu simt!” Şi nu există bucurie mai frumoasă decât atunci când ai prilejul de a-ţi contrazice propriile prejudecăţi. Prin urmare, mă întrebam ce ne-ar mai putea scoate din amorţeală şi ridica dinspre banal spre spectaculos. Aşa că, am simţit nevoia să fug şi să văd delegaţia Maramureşului care, reconstituind “Drumul Unirii”, se duce spre Alba Iulia. Mai întâi a fost curiozitate, a fost dorinţa de a vedea pe viu, ceea ce din poză se vede frumos, dar… doar atât. Apoi… a fost emoţie. Multă emoţie şi uimire!
Venind dinspre Sighet, şase căruţe cu 12 cai frumoşi, care nechezau parcă la comandă, unul după altul, au oprit în faţa Palatului Administrativ din Baia Mare, în faţa căruia lumea a început să se adune… dinăuntru şi dinafară; oameni din instituţiile care-şi au sediul acolo, trecători, dar şi oameni fugiţi pentru o jumătate de oră de la serviciu, ca să vadă delegaţia şi să simtă atmosfera. Era umezeală şi frig, atmosfera aceea de final de noiembrie când mai degrabă preferi să te refugiezi la gura sobei cu vinul fiert dinainte. Şi-n această atmosferă, câteva zeci de oameni îmbrăcaţi în costume naţionale, merg cu carul aproape 300 de kilometri, într-un gest cu o simbolistică aparte, făcând senzaţie în fiecare localitate, la fiecare popas. În fond, simbolurile ne unesc, ne mobilizează şi ne amintesc cine suntem. S-au cântat cântece patriotice, s-au fluturat steagurile, s-a închinat cu horincă, s-au făcut urări de drum bun. Nimic nu părea regizat, nimic nu era perfect. Dar imperfecţiunea aceea era încărcată de multă simţire și de autenticitate. Sunt remarcabile gesturile de solidaritate, de la alăturarea pe traseu a delegaţiilor din toate ţările Maramureşului, până la claxoanele maşinilor de pe şosea, ce exprimau simpatie.
De ce m-am entuziasmat? Pentru că, dintre toate, acesta mi s-a părut gestul cu cea mai profundă simbolistică, deşi nu e prima oară când se întâmplă, pentru că la Alba Iulia s-a mai mers cu căruţa la aniversarea Marii Uniri. Efortul de a merge cu carul 300 de kilometri e chiar mai mult decât repunerea în scenă a unui film de succes, care acum 100 de ani, s-a făcut cu eforturi extreme. Nu discut oameni, nu discut costuri, ci spun doar despre frumuseţea unui gest ritual bine pus în scenă. Pentru că, aşa cum la Crăciun, ne adunăm cu toţii acasă, tot aşa, la aniversarea centenară ne adunăm cu toţii acolo unde ne avem rădăcinile şi inima.
Dana G. BUZURA
