Resimţim cu fiecare an diferit Crăciunul, pentru că noi suntem alţii cu fiecare an. Poate mai obosiţi, mai încărcaţi, mai apăsaţi. Sau – de ce nu? – mai fericiţi, mai bogaţi sufleteşte, mai împliniţi spiritual. Societatea, istoria, prezentul, chiar sărbătorile evoluează, se schimbă, iar noi, captivi vremurilor, ne schimbăm odată cu ele. Însă, simbolul şi ritualul rămân, chiar dacă n-avem întotdeauna răgazul de a ne întoarce la începuturile lor, de a căuta înţelesul ascuns în fiecare gest pe care-l facem, uneori mecanic, convinşi că aşa se cuvine la marile sărbători. Trăim într-un prezent al contrastelor, în care ne este tare uşor să punem faţă-n faţă Crăciunul tradiţional cu cel confecţionat în supermarket, cu acela preluat din import. Nu de puţine ori cădem pradă imitaţiei, consumerismului, febrei generale a sărbătorii de mall şi de spectacol. Şi totuşi, dincolo de acestea, noi facem ceea ce ştim că trebuie, pentru că aşa se cade, că aşa făceau bunicii… În graba şi tumultul sărbătorii, nu ne punem întrebarea ”De ce?” Pentru că poate nu suntem cu toţii prea-ştiutori în a da răspunsurile cele mai potrivite. Dar, prin comportament, atitudine, sentiment, ne circumscriem existenţa acestor zile unui comportament ritualic; curăţenie, familie, post, cadouri, brad, bucate, colinde, linişte şi lumină.
Postul e un sacrificiu de purificare. Curăţenia e un mod de întâmpina, de a cinsti. La fel şi bucatele cu care întâmpinăm marea sărbătoare. Aşa că, dincolo de kitsch-ul care pătrunde inevitabil, precum buruienile ce stau la pândă mereu şi mereu să invadeze grâul, esenţa sărbătorii încă mai poate fi văzută, simţită, identificată. Nu demult, vorbeam cu o distinsă doamnă muzeograf care spunea cu bucurie că a remarcat la ”Crăciun în Maramureş”, manifestare care se derulează anual în Muzeul Satului, că tot mai mulţi tineri poartă costume populare noi, de-o autenticitate impecabilă.
În multe dintre satele maramureşene, dacă mergeai în urmă cu 30 de ani în costum naţional la biserică, sau luai o ie la birou, lumea te privea ciudat, stăpânindu-şi cu greu ironica întrebare: ”Ce l-o fi apucat?” Dar, după un sfert de secol, în care o parte din noi a înţeles că un costum nu e doar o haină, ci o tablă de simboluri care ne definesc identitatea, am început să privim cu o admiraţie molipsitoare spre cei care le poartă. E un firav semn de revigorare şi un semnal că nu ne-am rătăcit de tot.
Aşadar, optimismul meu incurabil, catalogat poate ca naivitate, proclamă – timid, ce-i drept -, revenirea la tradiţie. Nu, nu putem şi n-avem cum să renunţăm la jeanşi, espadrile, tricou sau hanorac, în alergătura cotidiană, pentru că suntem nevoiţi să optăm pentru ceva comod şi fiindcă lumea are un ritm, un fel de-a fi în viteza-i caracteristică. Dar, când e sărbătoare mare, scoatem din ladă poalele şi spăcelul, cioarecii şi laibărul, opincile şi cuşma. Şi punem pe masă horinca şi sarmalele, cârnatul şi colacii… Şi-apoi să vină Crăciunul! Şi colindătorii… să mai vină şi ei… şi să ne bucurăm!
Deci, de ce iubim Crăciunul? Dintr-un sublim egoism, pe care eu l-aş numi patriotism… l-aş numi acasă!
Dana G. BUZURA
