Share

Ce este, ce nu este şi ce mi-ar fi plăcut să mai fie Centenarul

Centenarul Marii Uniri ne găseşte într-o tristă discrepanţă între modelele politice de-atunci şi cele de-acum. Ne găseşte derutaţi  pe drumul deschis dintre România şi Europa, neştiind dacă să rămânem acasă, într-o ţară în care sistemele de valori au serioase bulversări, sau să optăm pentru o libertate occidentală totală, care nu ne face bine. Care ne amestecă în marea magmă numită globalizare.

Mi-aş fi dorit ca în anul Centenar să spargem canoanele în cel mai frumos şi nebun sens  al cuvântului, venind de la nivel guvernamental cu legi, politici publice şi iniţiative cu resort pur românesc, toate sub semnul lui 100. Să aducem 100 de creiere exportate înapoi în ţară, să aducem de 100 ori 100 români plecaţi la muncă afară, oferindu-le şansa de a construi, de a munci, de a rămâne acasă. Să luăm aminte la faptul că, din România au plecat definitiv în străinătate mai mulţi oameni decât a pierdut ţara în ambele Războaie Mondiale la un loc. Ei, cei plecaţi, sunt vii, sunt apţi de muncă… sunt inteligenţi şi ar trebui aduşi acasă prin motivare, nu prin constrângere. Să fi lansat o campanie de nume româneşti pentru nou-născuţii în an centenar, motivând financiar şi emoţional acest gest. De ce nu ne-am boteza copiii cu numele istoriei, de la Oltea, la Ieremia şi Manole, de la Paraschiva la Eufemia, de la Rozalia la Glad? Mi-aş fi dorit un pachet cu 100 de legi bune… legate de educaţie, de accederea la funcţii pe criterii de competenţă şi, nu ştiu cum, de eliminare a politicului din criterii şi scări de valori… Mi-aş fi dorit ca 100 de copii meritorii din fiecare județ, dar fără posibilităţi, să fie duşi la Alba Iulia sau în locurile care au însemnat ceva pentru istoria acestei ţări. Sau ca 100 de mari scriitori români să fie traduşi, lansându-i spre universalitate. Aş putea continua mult şi aproape obositor această listă…. Spun doar că, de nivel central n-am văzut lucruri spectaculoase, n-am simţit nici prea multă coerenţă, nici prea multă voinţă, poate nici perceperea adevăratei dimensiuni a Centenarului.

Ce-am simţit eu c-ar fi Centenarul? Dorinţa unor oameni simpli de a face gesturi frumoase, cu resort patriotic sincer, simplu şi, mai ales, onest. La nivel local, acolo unde este – Doamne, încă mai este! – România profundă, oamenii s-au mobilizat, s-au adunat, s-au unit şi au transmis mesaje patriotice de-o profunzime greu de conturat în cuvinte.

Am plâns în reprize repetate văzându-mi Maramureşul traversând Transilvania spre Alba Iulia, într-un marş triumfal spre Capitala Unirii. M-am înfiorat auzindu-i pe cei din convoiul de căruţaşi din Covasna, plecaţi şi ei spre Alba Iulia, spunând: „Românii din Covasna lui Decebal vă aşteaptă la Alba Iulia!” Toate aceste  splendide şi spectaculoase gesturi ritualice s-au îmbogăţit pe traseu, căpătând cu fiecare zi resorturi patriotice nebănuite. Nu cred că iniţiatorii au estimat  dimensiunea şi amploarea pe care o vor lua acţiunile lor, prin alăturarea cu gesturi emoţionale şi patriotice a celor de pe traseu, prin reacţiile oamenilor şi chiar ale autorităţilor. Pentru mine a fost un moment de inflexiune, un motiv de dureroasă întrebare, uitându-mă spre reacţia spontană, reală şi….mai ales posibilă, a mulţimilor, spre ceea ce în „Psihologia mulţimilor” lui Gustave Le Bon se numeşte „contagiune”.  Aceşti oameni, prin mesajul, energia, patriotismul pe care le-au transmis prin port, cântec, simplitate, ar fi putut aduna (dacă şi-ar fi propus) o ţară lângă ei…  A fost un motiv de a-mi pune nişte fireşti întrebări: Unde ne sunt liderii adevărați, când ţara caută cu disperare oameni pe care să-i urmeze? Ce s-ar întâmpla dacă, într-un moment cu o încărcătură emoţională extremă s-ar face un apel la unitate, la luptă… la orice?

Am realizat că, azi, marile gesturi nu vin de sus în jos, ci de jos în sus, de la oameni simpli care fac gesturi patriotice sublime, de la ceea ce este România profundă… care chiar mai pulsează.

Am realizat că, acolo în fibra adâncă şi latentă a neamului nostru, în resortul genetic nescos întotdeauna cum se cuvine la lumină… mai suntem.

Şi că, dacă eu, am putut să trec, de dragul patriotismului, peste orice prejudecăţi şi culori politice, cu siguranţă au putut şi alţii să facă asta! Adică… am realizat că mai suntem. Aşa că, fraţilor… să fim români! Mai important de atât nu cred că poate fi nimic!!!

Dana G. BUZURA

2 Comentarii în această postare

  1. Grigore Ciascai

    Excelent! Un articol cuprinzător al multor probleme actuale ale societății noastre. Ceea ce ți-ai fi dorit în Anul Centenarului stă pe buzele și în gândurile milioanelor de români dezorientați, incapabili să înțeleagă haosul din capul politicienilor care, indiferent de culorile sub care evoluează, au omorât inițiativele și speranțele nației. Chiar așa, nimeni nu s-a așteptat la reacțiile extraordinare pe care le-a avut drumul câtorva căruțe din Maramureș până la Alba, la amploarea simpatiilor cu care au fost întâmpinați „căruțașii” pe oriunde au trecut ori s-au oprit. Nevoia de lideri a fost demonstrată cu vârf și îndesat de o simplă și banală acțiune, luată în derâdere de unii cârcotași. Articolul este o pagină de istorie, o radiografie perfectă a vremurilor pe care le trăim. Felicitări!

    Răspunde

Lasă un comentariu