La mai bine de trei decenii de la căderea comunismului, România continuă să plătească nota de plată a tranziției. Uneori, această notă apare pe neașteptate, sub forma unor decizii guvernamentale care par, la prima vedere, greu de înțeles. Una dintre ele este hotărârea de astăzi a Guvernului de a achita o datorie de aproape 6,8 milioane de dolari către Statele Unite, provenită dintr-un împrumut contractat în 1992.
Surpriza nu vine neapărat din sumă, ci din vechimea ei. Un credit luat pentru importul de bumbac, într-o perioadă în care industria textilă românească încerca să supraviețuiască haosului economic de început de ani ’90, ajunge să fie plătit abia acum, după ce dobânzile, penalitățile și indiferența administrativă l-au transformat într-o povară reală pentru bugetul public.
Împrumutul a fost derulat prin companii desemnate de stat, firme care astăzi nu mai există decât în arhive: falimentate, radiate, dispărute odată cu epoca în care deciziile economice se luau rapid și, de multe ori, fără garanții reale. În lipsa lor, statul român rămâne singurul responsabil. Nu pentru că ar fi vinovat direct, ci pentru că este ultima instituție care mai poate răspunde în fața angajamentelor asumate atunci.
Este ușor să critici această decizie și să te întrebi de ce trebuie să plătim acum greșelile sau improvizațiile de acum 30 de ani. Dar refuzul de a achita datoria ar însemna acumularea de penalități suplimentare și, mai grav, știrbirea credibilității României în relațiile internaționale. În acest sens, decizia Guvernului pare mai degrabă un gest de curățenie administrativă decât o concesie politică.
Totuși, rămâne un gust amar. Aproape 7 milioane de dolari înseamnă bani publici care nu mai ajung în infrastructură, educație sau sănătate, ci acoperă o poveste neterminată a tranziției. O poveste despre industrii protejate artificial, despre lipsa de continuitate instituțională și despre amânări succesive care au transformat o datorie gestionabilă într-una costisitoare.
Poate că adevărata miză a acestei decizii nu este plata în sine, ci lecția pe care statul român ar trebui să o învețe. Datoriile nu dispar odată cu firmele, iar timpul nu șterge obligațiile. Le mută doar, tăcut, pe umerii contribuabililor.
În final, plata acestei datorii nu este un act de generozitate și nici o dovadă de slăbiciune. Este o recunoaștere tardivă a faptului că trecutul, oricât de incomod ar fi, nu poate fi ignorat la nesfârșit.
Vasile Petrovan
