Revista de cultură universală „Constelații diamantine”, a ajuns la numărul 8 (168) pe luna august 2024. Publicația este apărută sub egida Ligii Scriitorilor Români și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Colectivul redacțional a pregătit și de această dată un număr variat și complex, ca tematică. În cuprinsul ei semnează un editorial despre limba română, vechimea și dialectele ei, Președintele Academiei Române, dr. Ioan-Aurel
Pop.
„Limba română, de mai bine de două secole încoace, este studiată sistematic de către lingviștii români și străini, care au stabilit exact statutul și rolul său. Limba română este cea mai răsăriteană limbă romanică, are patru dialecte și mai multe graiuri. Dialectele limbii române sunt cel daco-român, cel aromân (macedoromân), cel meglenoromân și cel istroromân. Baza limbii române este formată din dialectul daco-român, singurul vorbit la nordul Dunării și care este, pentru marea parte a opiniei publice, limba română propriu-zisă. Graiurile limbii române nord-dunărene sunt numeroase, expresive, bogate în regionalisme. Astfel, există în cadrul limbii române graiul ardelenesc (transilvănean), băQăĠean, bihorean (crișean), graiul maramureșean, cel moldovean, cel muntean, cel oltean etc. Graiul moldovean (moldovenesc) este acela vorbit între Carpații Orientali (limita de vest), Nistru, pe alocuri și dincolo de Nistru (limita de est), Ceremuș (limita de nord) și Milcov până la ultimul segment al Dunării și Gurile Dunării (limita de sud). Prutul nu reprezintă o graniță lingvistică sau dialectală, în consecință, limba vorbită de o parte și de alta a acestui râu este aceeași, anume limba română, sub forma graiului său moldovenesc. Graiurile limbii române asigură unitatea limbii și sunt inteligibile tuturor românilor. Evident, treptat și după trecerea unui timp îndelungat, graiurile românești sud-dunărene, dacă nu vor dispărea, vor putea deveni limbi romanice distincte. Limba literară, născută treptat, din secolul al XVI-lea încoace, este limba-standard care se învață în școală și care subliniază – în România, în Republica Moldova și oriunde în afara acestor state – patrimoniul lingvistic comun. Graiul moldovenesc nu se opune în niciun fel unității limbii române, așa cum noțiunile de moldovean și de român nu se contrapun, ci se completează. Oltenii, maramureșenii, EăQăĠenii etc. sunt, în același timp, și români, așa cum majoritatea moldovenilor sunt moldoveni și români concomitent. La fel, bavarezii sunt germani, toscanii sunt italieni și normanzii sunt francezi deopotrivă. Mai mult, chiar dacă Elveția este stat, nu există vreo limbă elvețiană inventată din motive politice. La fel, Austria are o statalitate veche și recunoscută, dar limba studiată în școlile austriece nu este austriaca, ci germana. Nici limba franceză studiată în Belgia nu se cheamă belgiană. Astfel, un stat, care este o creație politică, nu are nevoie de o limbă specială a sa ca să poată exista. Învățații moldoveni, de la Miron Costin și Dimitrie Cantemir până la Mihai Eminescu și Alexandru Philippide au folosit constant noțiunea de limbă română și nu pe cea de „limbă moldovenească”. Cei mai importanți teoreticieni ai numelor de român (românesc) și România au fost moldovenii. Patria, pentru Eminescu, nu era Moldova, ci România, fapt pentru care a scris: „Ce-ți doresc eu Ție, dulce Românie!”.
Lăcrimioara ZOTA
