Dimineața zilei de luni, 18 decembrie 1989, a găsit Timișoara într-o stare de ocupație militară. După violențele extreme din seara precedentă, orașul arăta ca după război. Străzile erau aproape pustii, transportul public era oprit, vitrinele sparte fuseseră înlocuite în grabă, iar urmele confruntărilor erau încă vizibile peste tot. O ploaie torențială căzută în cursul nopții dar nu reușise să șteargă urmele sângelui vărsat.
În zorii zilei, trupele Armatei, Miliției, Securității și Gărzile Patriotice erau desfășurate în dispozitive de luptă în punctele-cheie ale orașului: la Catedrală, în Piața Operei, pe Podul Decebal, la Spitalul Județean, la Poșta Centrală, în jurul Comitetului Județean de Partid și la marile întreprinderi. Aproape 2.000 de militari, sprijiniți de zeci de transportoare blindate și tancuri, patrulau cu muniție de război, având ordin clar să deschidă focul dacă situația o cerea.
În același timp, la București, Nicolae Ceaușescu era asigurat de subordonații săi că „situația de la Timișoara este sub control”. Generalul Ion Coman și alți membri ai aparatului represiv raportau liniștirea orașului. Convins de această versiune convenabilă, Ceaușescu își începea dimineața în calm deplin: la ora 8:35 se plimba cu câinii, discuta cu ministrul Apărării, Vasile Milea, iar puțin mai târziu primea ultimele informări de la Tudor Postelnicu și Iulian Vlad.
La ora 9:30, avionul prezidențial decola de pe aeroportul Otopeni, escortat de patru MIG-uri, cu destinația Teheran. La conducerea țării rămânea Elena Ceaușescu, alături de Manea Mănescu și Constantin Dăscălescu.
În realitate, Timișoara era departe de a fi „liniștită”. În oraș fusese instituită starea de necesitate: deplasarea în grupuri mai mari de două-trei persoane era interzisă, oamenii erau legitimați pe stradă, iar cei considerați suspecți erau reținuți. Spitalul Județean era înconjurat de cordoane de militari și securiști în civil. Răniții erau anchetați pe paturile de spital, iar familiile victimelor nu aveau acces la informații. În morgă se aflau zeci de cadavre, iar medicii și procurorii lucrau sub supraveghere strictă.
În cursul dimineții, la Comitetul Județean de Partid și în marile întreprinderi au avut loc ședințe forțate. Activul de partid și directorii erau instruiți să organizeze adunări de „înfierare” a protestelor, să îi intimideze pe muncitori și să mențină aparența normalității. Studenții au fost trimiși mai devreme în vacanță, iar învățământul preuniversitar fusese deja suspendat.
Cu toate interdicțiile, revolta nu fusese înăbușită. Pe parcursul zilei au avut loc mici adunări spontane în mai multe zone ale orașului – Calea Buziașului, Piața Maria, Calea Girocului. Oamenii se căutau unii pe alții, încercau să afle vești despre cei dispăruți, vorbeau în șoaptă despre morți și răniți. Teama era omniprezentă, dar și o hotărâre tot mai clară de a nu ceda.
După-amiaza, Catedrala Mitropolitană și Piața Operei au redevenit nucleul rezistenței.
În jurul orei 16:30, un grup de tineri s-a adunat pe treptele Catedralei. Aveau lumânări aprinse și steaguri tricolore cu stema comunistă decupată. Au cântat „Deșteaptă-te, române!” și au rostit rugăciuni. Era o manifestație pașnică, solemnă, într-un oraș ocupat de tancuri.
Răspunsul autorităților a fost brutal. La ordinul generalilor aflați la comandă, forțele de represiune au intervenit cu gaze lacrimogene și foc de armă. TAB-urile au avansat spre mulțime, iar militarii au tras cu muniție de război.
Mai mulți tineri au fost uciși pe loc, alții grav răniți. Cei care au încercat să se adăpostească în interiorul Catedralei s-au lovit de porțile închise. Scenele surprinse atunci aveau să facă înconjurul lumii și să transforme treptele Catedralei într-un simbol al sacrificiului.
În acea seară, bilanțul zilei indica noi victime: morți și zeci de răniți. Însă momentul cel mai sinistru al zilei avea să vină după lăsarea întunericului.
La București, sub coordonarea Elenei Ceaușescu și a conducerii Ministerului de Interne și Securității, a fost pusă în aplicare Operațiunea „Trandafirul”.
În noaptea de 18 spre 19 decembrie, 43 de cadavre ale victimelor împușcate la Timișoara au fost sustrase din morga Spitalului Județean, transportate în secret la București și incinerate la crematoriul „Cenușa”. Cenușa rezultată a fost aruncată într-un canal din zona Popești-Leordeni. Scopul era limpede: ștergerea urmelor masacrului și inducerea ideii că dispăruții ar fi fugit din țară.
În timp ce regimul încerca să șteargă crimele, lumea afla adevărul. Radio Europa Liberă transmitea mesaje de solidaritate și informații despre represiunea de la Timișoara. Regele Mihai I se adresa românilor, spunând: „Armele nu pot zdrobi sufletele, nu pot nimici idealurile”. În străinătate, aveau loc manifestații de sprijin, iar diplomații occidentali discutau situația gravă din România.
Presa comunistă păstra tăcerea sau publica texte despre „respectarea legii” și „ordinea socialistă”, în contrast total cu realitatea din stradă.
18 decembrie 1989 a fost ziua marii rupturi. Ziua în care regimul Ceaușescu a încercat nu doar să ucidă revolta, ci să o șteargă din existență. Ziua în care Timișoara a devenit un oraș-martir, iar sângele și cenușa celor uciși au transformat frica într-o hotărâre de neclintit. De aici înainte, nu mai exista cale de întoarcere.
Vasile Petrovan
Citește și:
Revoluția Română: 17 decembrie 1989, Timișoara. Ziua în care Ceaușescu a dat ordin să se tragă
