„Osima” – proză de Marian Ilea, partea a X-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Osima”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

Berăria Luther

Clothilde Schuller s-a căsătorit cu şeful de gară din Herina, care avea o singură pasiune: stătea la fereastra biroului impiegatului de mişcare şi pândea. Doamnele coborau din vagoane și Luther cugeta: „Abia aştept să-i spun muierii ce se poartă anul ăsta la Budapesta şi la Viena”.

În Herina era toamnă. Clothilde Schuller ţinea berăria familială de lângă sediul central al poliţiei. Avea treizeci şi opt de ani împliniţi în patru aprilie. Sosise în oraş, acum opt ani, de una singură, pe jos, pe drumul dinspre Tatariv. Ajunsese iute doamna Schuller și patroana berăriei Luther. Luther însuși scrisese de cu seară cartonul pe care-l aşezase nevastă-sa dimineața pe trotuar, în faţa berăriei. „Se aduce la cunoştinţă că de la orele nouă ale fiecărei dimineţi, deci inclusiv dimineața asta, e deschisă Berăria Luther, singura cu adevărat familială, unde familiile vor fi desfătate prin servirea delicioasei şi specialei beri la butoi Mutter, care se găseşte la ţap şi halbă, şi la preţuri moderate, numai la noi, poftiți, vă rugăm”.

XXX

Luther Schuller avea deja cincizeci şi opt de ani și se născuse în Graz. În Herina dacă erai neînsurat şi deja bătrâior se spunea că „te-ai stricat la minte”. Pentru şeful de gară, absolut orice femeie era bună doar pentru: Kinder, Kuche şi bineînţeles Kirche: „Domnule, dacă muierea fierbe o mâncare, spală, calcă, poartă papuci, cârpeşte, coase nasturi, îngrijeşte grădina, merge la biserică şi știe să-și aleagă bărbatul, se justifică. Da, domnule, se justifică.”

XXX

De opt ani încoace, noapte de noapte, şeful de gară visa că e grădinar şi primar în Herina, că nu-l cheamă Luther, că familia lui avea emblemă orăşenească: un pumn ţinând un buchet de flori de edelweiss; că domnii consilieri îl interpelează cu neţârmurit respect pe coridoare cu: Domnule primar Johann Schuller!

Adevăratul Johann fusese de meserie croitor. De când era grădinar şi primar, le repeta domnilor consilieri o singură propoziţie: „Numai umblând pe mai multe cărări ajungi la sănătate”. De douăzeci de ori pe zi. Fusese prins înfruptându-se din gropile cu provizii ale Herinei. Fusese acuzat că ţinea în casă trei cucoane tinere şi că bătea monedă fără aprobare de la Viena, fusese condamnat la moarte.

Luther Schuller visa gropile în formă de pâlnie unde se ţineau proviziile Herinei. Vedea parcă aievea capacele tapetate în interior cu lut amestecat cu paie, ca proviziile să fie păstrate conform regulamentelor imperiale. Luther simţea că devenise Johann. Îl apucau consilierii municipali de haine, îl purtau pe străzile Herinei. Nu auzea ce-i strigau. Apoi cerea clemenţă de la Viena. Aşteptând răspuns scria pe un perete al celulei unde era închis: „Morgen werde ich… „. Niciodată nu putea să-şi continue visul. Acel „ich” era ca un clopoţel de la uşă, ca o sonerie puternică de ceas. Se liniştea în aerul dimineţii, după vreo jumătate de oră.

XXX

Dimineaţă de dimineaţă se plimba prin cameră. Frumoasă zi de toamnă. Frumoasă zi de primăvară. Urâtă zi de iarnă, frigul îţi îngheţa loburile urechilor. Iar frumoasă zi de vară, îi treceau spaimele. „Morgen werde ich…”, nu-i plăcea defel acel „ich” pe care Johann Schuller îl zgâriase pe peretele de culoarea cremei de vanilie. Se aşeza la pianul de lângă fereastră, cânta, îi tremurau mâinile. În Graz învăţase să-i placă Mozart. Mirosea a parfum. Se ridica încet, se îmbrăca. La Viena îi plăcuse doar: Ringstrasse, Mariahilferstrasse şi biserica aia Capucină.

Era un mare deal lângă casa familiei Schuller din Graz. Pe atunci îi plăceau și iernile. Ungea tălpile saniuței cu o bucată de slănină. Te legai de marile sănii trase de cai cu zurgălăi. Odată ajunsese aproape de Viena. Nu se putuse dezlega și alunecase pe zăpadă. „A murit, Luther”, se jelea maică-sa. A ajuns acasă flămând, palid, trăgând săniuța după el. I-au dat să mănânce: cârnaţ, caltaboş, slănină, brânză de oaie, brânză de vacă, smântână, ceapă… În Graz se mânca tare bine.

Dimineaţă de dimineață îl aştepta pe comisarul de poliţie Vitebsk, care-i zicea: „Im Namen des Gesetzes Werden Sie arretiert und mussen sofort mit wir nach Lemberg”. – „Ştiam că veţi veni să mă vizitaţi, domnule comisar”, îi răspundea obsecvios Luther.

Da, „Morgen werde ich…” scrisese Johann Schuller. De fapt, zgâriase literele cu un cui. Luther umbla printre sicriele de zinc aşezate în capelă. Fiecare avea o etichetă. În mijloc se afla un fotoliu, lângă el un sfeşnic bisericesc, o sticlă şi o cupă plină cu şampanie. Luther se reculegea. Discuta amabil cu sicriele. Căuta eticheta pe care scria Johann Schuller. N-o găsea.

„Da, domnule Comisar de poliţie Vitebsk, ştiam că mă veţi vizita.”

XXX

În spatele gării, domnul Luther Schuller avea o grădină de altoi. Impiegaţii de mişcare erau instruiţi: când Luther lucra la perele lui grandioase cu miez roşu, la cireşele şi vişinele uriaşe, la merele parfumate ori la agrişele de forma umbrelei, îi ziceau domnul altoitor. Luther se specializase. Vindea şi câştiga serios. Obţinuse și o specie de trandafiri urcători. Îşi privea grădina, îi făcea cu ochiul şi zicea cu glas şoptit: „Ce părere ai, Johann?!” După un ceas de muncă lua un maldăr de hârtii cu antetul căilor ferate imperiale, se aşeza la birou, desena pe ele picuri de ploaie și se ducea cu ele în târgul Herinei. Le împărţea negustorilor: Baierl, Hielbel, Lerch, Beldinger, Gartner şi Knoblauch. Le şoptea: „Atenţie, domnilor negustori, că vine ploaia”. Cu toții dădeau din cap și spuneau: „Mulţumim mult, domnule şef de gară. Cum merg afacerile?”. „Aştept să sosească transportul de pantofi din Tatariv și mai am de adunat banii de pe hainele pe care le-am comercializat, domnilor negustori. Dar tu când tai porcul ăla, Beldinger?” „Care porc, domnule şef de gară?!”, zicea negustorul. „Mistreţul, domnule”, răspundea Luther Schuller plecând, supărat.

Se oprea în mijlocul târgului din Herina și striga: „Să nu credeţi voi că eu nu aud preoţii ăia care cântă pe coridoarele caselor. De o vreme pot să-i şi văd.” Îi făcea cu ochiul și apoi zicea cu glas scăzut: „Ce zici, Johann?”. Și tot cu gas scăzut: „Dacă mă veți tăia, domnule Hielbel, veţi avea slănină și pe lumea ailaltă, ha! ha! ha!”.

(Va urma…)