La 4 aprilie 1953, Carol al II-lea s-a stins brusc din viață în reședința sa din Estoril, Portugalia, în mijlocul unui moment de nefericire care avea să răsune în istoria unei familii și a unei națiuni întregi. Ultima zi a fostului suveran român a fost martoră a unui moment dramatic, însoțit de mărturii cutremurătoare ale celor care au fost aproape de el până în ultima clipă – în special ale soției sale, Elena Lupescu.
Carol al II-lea și Elena Lupescu trăiau în exil, după ce regele fusese detronat și înlăturat de la tron în 1940. Căsătoria lor, una controversată la vremea respectivă, se consumase în tăcere, pe 3 iulie 1947, în Estoril, acolo unde și-au găsit refugiul după plecarea din țară. Departe de strălucirea curții regale, dar împreună, cei doi își trăiau viața în mod discret, la malul mării, într-un peisaj de armonie relativă.
În ciuda tumultului politic și al zbuciumului din jurul lor, viața lor părea destul de liniștită. „Trăiam fericiţi la Estoril, eram încă destul de viguroşi”, își amintește Elena Lupescu. „Carol avea 59 de ani, eu 54, și în acele zile, viața părea normală. Primeam musafiri, ieșeam în oraș, vedeam filme, luam masa pe malul mării. Erau zile simple, dar pline de iubire.”
Dar Moartea, cu fața sa impredictibilă, a ales să-și facă apariția neașteptată în mijlocul unei vieți care părea încă împlinită.
În dimineața zilei de 4 aprilie 1953, ca de obicei, cei doi soți își petrecuseră ziua într-un mod familiar: ieșiseră la masă, iar Carol, iubitor al mâncărurilor de mare, a savurat languste și fructe de mare. „Ascultam muzică și deodată am auzit un strigăt de durere”, își amintește Elena Lupescu. „L-am văzut pe Carol ghemuit pe fotoliu, strângându-și brațul stâng al pieptului. Am înghețat. Nu știam ce să fac.”
Momentul a fost unul de panică, iar pentru Elena Lupescu, o senzație de groază iminentă s-a instalat. Carol, în ciuda suferinței, părea să își păstreze calmul și i-a șoptit soției sale: „Cheamă un doctor!” După sosirea medicului, însă, lucrurile au luat o întorsătură bizară. În loc să se concentreze pe starea lui Carol, doctorul a început să o consulte pe Elena, deși Carol, deja în agonie, a zâmbit și a spus: „Vezi ce are Duduia, s-a speriat rău!”
La scurt timp însă, un alt strigăt de durere s-a auzit din partea lui Carol. „Îl auzeam pe Carol strigând din nou, iar de data aceasta era prea târziu”, își amintește Elena. „Zăcea prăbușit în fotoliu, cu ochii larg deschiși. Minunații lui ochi albaștri, acum fără strălucirea vieții.”
Momentul morții lui Carol al II-lea a fost un șoc devastator pentru Elena Lupescu. „Nu mă trăda, dragostea mea! Nu mă lăsa singură!” spunea ea, cuvinte ce exprimă o durere neimaginabilă, rostite în fața trupului încă cald al bărbatului pe care îl iubea. A fost o înfruntare cu inevitabilul, o despărțire bruscă și definitivă.
Carol al II-lea nu a apucat să își vadă fiul, Regele Mihai I, pe patul de moarte. Chiar dacă împăratul român rămânea un om puternic, cu un caracter greu de citit, ultima sa zi a fost marcată de o singurătate adâncă, un moment de retragere definitivă dintr-o lume în care lupta politică și regală nu a avut niciodată liniștea dorită. Regele Mihai I, aflat la distanță, nu a acceptat să își viziteze tatăl în ultimele clipe, gestul având încă o semnificație profundă pentru istoria lor familială.
Moartea lui Carol al II-lea a lăsat un gol în istoria regatului României și în inima unei femei care trăise alături de el și care, la final, a fost lăsată singură. Elena Lupescu, cea care l-a însoțit pe fostul monarh până în ultimele sale clipe, rămâne o martoră a unei iubiri intense, dar și a unei drame de proporții istorice. După dispariția sa, exilul și tăcerea aveau să îi fie alături pentru tot restul vieții, dar în amintirile ei, Carol al II-lea a rămas pentru totdeauna un simbol al unei iubiri neîmpărtășite și al unei monarhii pierdute.
Vasile Petrovan
