Jurist, om politic și reprezentant al unei vechi familii românești, Gavrilă Mihalyi de Apșa a cunoscut deopotrivă puterea, înfrângerea și detenția, iar urmașii săi aveau să devină personalități importante ale vieții culturale și naționale.

Iuliana și Gavrilã Mihályi de Apșa – Casa Memorială „Dr. Ioan Mihályi de Apșa”
Istoria Maramureșului dinaintea Marii Uniri nu poate fi înțeleasă numai prin personalitățile care s-au afirmat în apropierea anului 1918. Cu mult înainte ca idealul unității naționale să capete forma politică pe care o cunoaștem astăzi, în satele și orașele acestui ținut existau familii care își asumaseră responsabilitatea reprezentării românilor într-o lume dominată de interese imperiale, rivalități politice și profunde inegalități sociale. Din această categorie a făcut parte și familia Mihalyi de Apșa, al cărei destin a traversat mai multe generații și a lăsat urme importante în administrație, învățământ, cultură și viața bisericească.
Una dintre personalitățile sale reprezentative a fost Gavrilă Mihalyi de Apșa, născut la Ieud, în anul 1807, potrivit mai multor lucrări istorice. Repertoriul academic al parlamentarilor Ungariei, publicat în 2020, indică drept dată a nașterii 20 noiembrie 1807, de la care se împlinesc astăzi 219 ani. Există însă și cercetări maramureșene care menționează anul 1808.
Originile familiei Mihalyi de Apșa coboară adânc în istoria Maramureșului medieval, fiind legate de Apșa de Jos, localitate aflată astăzi pe teritoriul Ucrainei. Documentele istorice consemnează existența acestei familii nobiliare încă din anul 1407, iar în secolele următoare membrii săi au păstrat legături importante cu viața administrativă și bisericească a ținutului. Tatăl lui Gavrilă, Ioan Mihalyi, a fost protopop greco-catolic la Ieud, într-o perioadă în care preoții și cărturarii reprezentau principalii susținători ai educației în comunitățile românești.
Gavrilă a urmat școala piariștilor din Sighet, continuându-și pregătirea juridică la Oradea. A intrat în administrația comitatului în anul 1830 și a urcat treptat în ierarhia funcțiilor publice, ajungând reprezentant în Dieta Ungariei și, în 1845, vicecomite al Maramureșului. Cariera sa reflecta ascensiunea unei elite românești care înțelegea că participarea la instituțiile statului reprezenta una dintre căile prin care puteau fi apărate interesele comunităților din care provenea.

Românii deputați în Dieta Ungariei în anul 1861, de la stânga spre dreapta, pe rânduri: Vincențiu Babeș, Vincențiu Bogdan, Vasile Buteanu de Șomcuta-Mare, dr. Aurel Maniu, Gavrilă Mihalyi de Apșa, Filip Pascu, George Popa de Teiuș, Iosif Pop de Șomcuta-Mare, Ioan Popovici Desseanu, Sigismund Popovici și Aloisiu Vlad de Seliște.
Evenimentele revoluționare din anii 1848–1849 aveau însă să-i schimbe radical destinul. Ales reprezentant parlamentar în 1848, Gavrilă Mihalyi a fost numit, în luna august a aceluiași an, comisar guvernamental pentru mai multe comitate din nord-estul Regatului Ungariei. În această calitate a participat la organizarea administrației și a apărării regionale, într-un context în care autoritatea politică era contestată, iar conflictele militare și naționale deveneau din ce în ce mai puternice.
Poziția sa nu era deloc simplă. Revoluția maghiară, care urmărea transformări constituționale și politice importante, nu beneficia de sprijinul unanim al populațiilor nemaghiare, iar românii din Transilvania și Maramureș nu aveau o singură orientare politică. În vreme ce o parte a elitei românești participa la instituțiile revoluționare ungare, alte comunități, inclusiv din zona Borșei, se apropiau de forțele imperiale habsburgice, sperând să obțină pe această cale recunoașterea propriilor drepturi. Gavrilă Mihalyi s-a aflat astfel în mijlocul unor contradicții istorice.
În anul 1849 a ocupat funcția de comite suprem al Maramureșului, dar înfrângerea revoluției a adus sfârșitul acestei etape a carierei sale. Represiunea imperială l-a atins direct: a fost condamnat la moarte, pedeapsă transformată ulterior în închisoare. Sursele istorice locale consemnează detenția sa în cetatea Muncaciului, unde ar fi petrecut aproximativ opt luni, alături de alți participanți maramureșeni la mișcarea revoluționară.
Acest episod a păstrat și una dintre cele mai cunoscute întâmplări din istoria familiei. Potrivit unei relatări transmise de istoriografia locală, Iuliana Mihalyi, soția lui Gavrilă și sora lui Iosif Man de Șieu, ar fi intervenit personal pe lângă împăratul Francisc Iosif I, în timpul vizitei acestuia în Maramureș, în anul 1852, cerând clemență pentru cei condamnați.
Astfel, Gavrilă Mihalyi a supraviețuit represiunii și a revenit în viața publică. În anul 1860 a fost numit consilier al Locotenenței regale, iar în 1861 a obținut un nou mandat parlamentar. Ulterior, după reorganizarea politică a monarhiei habsburgice, și-a continuat cariera în magistratura superioară, ajungând judecător la Curtea regală, funcție pe care a exercitat-o până aproape de sfârșitul vieții, în 1875.
Moștenirea sa nu se reduce însă la funcțiile pe care le-a ocupat. Căsătoria cu Iuliana Man de Șieu a unit două familii influente ale Maramureșului, iar educația oferită copiilor a contribuit la formarea unei noi generații de intelectuali și reprezentanți ai vieții publice românești.
Fiul său Petru Mihalyi de Apșa a avut o îndelungată activitate parlamentară și a sprijinit instituțiile culturale românești. Victor Mihalyi de Apșa a devenit episcop de Lugoj, apoi mitropolit greco-catolic de Alba Iulia și Făgăraș, fiind ales membru de onoare al Academiei Române. Ioan Mihalyi de Apșa, jurist și istoric, avea să ofere Maramureșului una dintre cele mai importante lucrări de cercetare a trecutului său medieval, Diplome maramureșene din secolul XIV și XV, publicată la Sighet în anul 1900. Un alt fiu, Iuliu Mihalyi, a urmat cariera militară, ajungând colonel în armata imperială.
Privite împreună, aceste destine arată felul în care influența unei familii s-a extins dincolo de cariera întemeietorului generației sale. Într-un secol în care identitatea națională se consolida prin școli, societăți culturale, cercetare istorică și reprezentare politică, familia Mihalyi de Apșa a participat la mai multe dintre aceste procese, contribuind la dezvoltarea instituțiilor prin care românii maramureșeni și-au păstrat și afirmat identitatea.
Gavrilă Mihalyi de Apșa nu a apucat să cunoască Marea Unire, iar viața sa politică a aparținut unei epoci în care proiectele naționale aveau alte forme și alte limite decât cele din 1918. Ar fi, prin urmare, inexact să-i atribuim retrospectiv obiectivele generației care avea să înfăptuiască Unirea. Importanța lui se află în realitatea propriei epoci, în participarea la marile confruntări ale secolului al XIX-lea și în rolul pe care l-a avut în afirmarea unei familii de intelectuali, magistrați și oameni ai Bisericii.
La mai bine de două secole de la nașterea sa, povestea lui Gavrilă Mihalyi de Apșa amintește că marile momente ale istoriei nu apar izolat, ci sunt precedate de generații care pregătesc, prin educație, cultură, instituții și experiență politică, posibilitatea unor schimbări viitoare. Destinele lor merită cunoscute nu pentru a fi transformate în legende fără contradicții, ci pentru a înțelege mai bine oamenii și împrejurările din care s-a construit istoria Maramureșului.
Vasile Petrovan
Citește și:



