În fiecare sâmbătă, pe DirectMM.ro puteți citi proza ”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea. Volumul cuprinde trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul. Vă dorim lectură plăcută!
(…)
Paul Mittemberg era un elev silitor. Seară de seară punea în practică învăţăturile lui Moise Csozberger. Cu pantalonii lăsaţi pe vine. Cu mâna frecând organul, cu mintea deschisă spre trupul mătuşii Frederica Eva Mittemberg. Paul Mittemberg gândea: „Această adâncime îmi atrage sufletul greu şi micuţ şi‑l inspiră la adorare şi devoţiune. Se pogoară în mine pietatea şi devin sensibil. Îmi pare rău de păcate şi mă ruşinez de ele. Ea mă trage la sine şi mă unesc cu ea, în astfel de împrejurări sentimentele ei le primesc cu stimă şi mă adân- cesc vioi, cu interes conştiincios, ca să prelucru, căci toate au timpul lor, cum spune unchiul meu, Iosif Mittemberg, căci toate au plinul şi bucuria lor, deşteptarea primăverii are timpul ei, căderea frunzelor, aşişderea şi acel loc unde pătrundem ca într‑un podiş acoperit cu păduri îşi are timpul său. Să împrăştiem zeama uneltei şi să profanăm inima mătuşii Frederica Eva Mittemberg”.
Paul Mittemberg se afla la prima lui dragoste.
Pentru Valdemar Schlesak, cea mai bună afacere din Medio Monte se dovedise confecţionatul sicrielor. Mici, cât măsuţa din bucătărie, mijlocii, cât bancul de lucru ori mari, cât covata în care punea la sărat carnea porcului. Valdemar Schlesak nu stătuse la taclale cu nici un negustor din oraş. Dacă te lăsai ispitit de o cinzeacă, trebuia să ispiteşti şi tu, încă a doua zi, aceeaşi măsură. Aşa se năştea viciul.
„Pe toţi vă‑ngrop cu mâna mea”, obişnuia să‑şi spună tâmplarul la slujba de duminică, din catedrala romano‑catolică.
De‑a stânga lui Valdemar Schlesak stătea Magdalena, nevastă‑sa. O femeie tăcută, cu ochii parcă împlântaţi în ţărână. Pe genunchii lui Valdemar Schlesak odihnea Barbara Schlesak, fetiţa grăsulie cu mers de răţuşcă măreaţă.
„Mai bine nu te‑ai fi născut, mai bine nu‑mi erai tată, răule şi urâtule şi insuportabilule”, striga Barbara Schlesak de câte ori era supărată.
Chinul tâmplarului începuse la două luni de la întoarcerea din armata imperială. Frecase ani de zile cizme şi epoleţi, bătuse colbul Slovaciei, Ungariei şi Austriei pentru ca, după douăzeci şi patru de ore de la întoarcerea în oraş, să intre ucenic la atelierul de tâmplărie al Societăţii Imperiale a Minelor din Medio Monte.
Muncea de dimineaţa până seara târziu la gater. Fixa pânzele. Împingea buştenii. Rindeluia scândurile. Construia stive înalte. Făcea curat în atelier. Nici dracul nu vroise să se angajeze ca ucenic. Şi dra‑ cul solicitase măcar un post de calfă. Valdemar Schlesak dormea într‑un fost grajd pentru caprele Societăţii Imperiale a Minelor. La marginea cartierului Pianul de Sus. Cobora în Medio Monte sâmbătă seara. Se întorcea duminică noaptea. Nici după trei luni de făcut curat nu scă- pase de căcăreze.
În dimineaţa de 18 august, pe răcoare, fetele culegeau mure. În jurul atelierul de tâmplărie. Frederica Eva Kuhn, viitoarea doamnă Mittemberg şi Magdalena Şteiger. Plecaseră de cu noapte din Medio Monte. Ajunseseră în pădure chiar când schimbul ieşea din galeriile de coastă.
Crâncău Aurel o apucă primul. Miner de front. Tată a două fetiţe. Magdalena Şteiger se zbătu în braţele lui. Fără folos. Crâncău Aurel intră în baraca unde dormea Valdemar Schlesak. Îl lovi cu cizma de cauciuc. „Ieşi!”, şopti ameninţător, minerul. Frederica Eva Kuhn scă- pase. Văzuse mineri negri‑gălbui ieşind din galerie. Cu cizmele pline de mâl. La fiecare călcătură clocoteau ca apa care fierbe în ibric. Fre- derica Eva Kuhn o luase la goană.
După Crâncău Aurel a urmat artificierul Moisa Vasile. Acesta de‑abia respira. Nu‑i intra aerul în plămâni. Se sufoca la fiecare opin- teală. După Moisa Vasile a venit rândul lui Chivu Gheorghe – vago- netar. După Chivu Gheorghe a intrat, în baracă, Ilie Crâncău, vagonetar. După Crâncău Ilie a urmat, din nou, minerul Crâncău Aurel, peste care a intrat ajutorul de miner Costan Laurenţiu. Acesta era grăbit, căci simţea că se scapă pe el.
„Măcar o dată să mă laşi”, avea să‑i spună Costan Laurenţiu lui Crâncău Aurel şi acela, înţelegând situaţia, urma să‑l lase, aşteptând apoi răbdător ca Laurenţiu să termine. După Crâncău Aurel a venit rândul lui Alecsa Săsăran care, fiind ucenic miner, a intrat însoţit de moşul Lupşa Gavrilă, îngrijitorul de cai. Când a terminat şi Lupşa Gavrilă, a venit rândul lui Valdemar Schlesak. Acesta era cu spatele la baracă. Privea prostit spre intrarea în galeria de coastă.
„E vremea ta, Valdemar”, a urlat Crâncău Aurel. „Hai înăuntru şi foloseşte‑ţi mădularul ca să‑ţi astupăm gura”.
Magdalena Şteiger era dezbrăcată. Picioarele desfăcute de o parte şi de alta a patului. Leşinase. Valdemar Schlesak sperase că e moartă. Magdalena Şteiger prinse a se foi.
Valdemar Schlesak a făcut tot ce trebuia făcut în astfel de situaţie. Nu i‑a plăcut răceala pe care a simţit‑o sub testicule. Parcă cearşaful i se lipea de piele şi, lunecos, cădea la loc. O uriaşă pată alburie udase patul. Chiar sub sexul larg deschis al Magdalenei Şteiger.
La jumătatea lui septembrie, Magdalena Şteiger devenea doamnaSchlesak.
Când Barbara Schlesak a împlinit patru ani, Valdemar Schlesak a plantat dudul. S‑a gândit la zeama lipicioasă a dudelor care, la vremea ei, va invada centrul oraşului Medio Monte.
Toată negustorimea din Medio Monte a fost la nuntă. Nănaş era judecătorul Silviu Budo. „Te felicit şi te admir, Valdemar”, i‑a măr- turisit Excelenţa Sa. „Fapta dumitale de astăzi este un exemplu pe care oraşul Medio Monte îl oferă Europei. În tot ce vei face, de aici înainte, ai sprijinul necondiţionat al judecătorului Budo”.
A fost momentul de glorie al tâmplarului. De‑abia atunci a înţeles că fapta lui merita menţionată în registrul primăriei. După ce a trecut acea noapte, a venit dimineaţa. De Magdalena nu s‑a mai atins nici- odată. De patul acoperit cu cearşafuri albe al altei femei nu s‑a mai putut apropia. Îl pândea ruşinea. Nu i se scula. Nu că n‑ar fi avut ocazii. Până şi Leopolda Lohana Nathan l‑a privit în ochi, pe strada Malinovski, şi i‑a şoptit: „N‑ai să afli vreodată, cât de mult te admir, Valdemar”. Orice cearşaf răcoros i se putea lipi de pieliţa testiculelor. N‑avea imaginaţie. Dormea pe o plapumă. Când i se învârtoşa, o fă‑ cea în picioare. Ca lătrătorii. În grădiniţa frobeliană. Rezemat de o fântână. Testiculele se mişcau în bătaia vântului de seară. Se răcorea. Copiliţele veneau din Pianul de Sus după ce împlineau paisprezece ani. Când făceau optsprezece ani, se măritau. Altele le luau locul.
Mihaela, Monica, Alicia, Magdalena, din nou Mihaela, Maria, Ana şi încă de patru ori Maria, de alte două ori Ana şi încă o Mihaela. Toate erau scheletice. Doritoare. Îşi făceau cu mâna. Se lăsau dezbră- cate. Numai pentru Valdemar o făceau pe la spate.
Crucea din marmură a construit‑o în fundul grădinii. La mijlocul străzii Wolf. Atelierul de tâmplărie. Casa. Crucea de marmură.
(Va urma…)
Marian ILEA
Citește și
Casa din Piața Gorki – proză de Marian Ilea (I)
