Pe 26 aprilie 1986 a avut loc unul dintre cele mai grave accidente nucleare din istorie, produs la centrala nucleară de la Cernobîl, aflată atunci în Uniunea Sovietică. În acea noapte, în timpul unui test de siguranță efectuat la putere redusă, reactorul 4 a suferit o explozie și un incendiu care au distrus complet structura sa și au eliberat în atmosferă cantități uriașe de substanțe radioactive.
Evenimentul a fost declanșat de o combinație de factori: deficiențe grave de proiectare ale reactorului, probleme ale sistemelor de oprire și încălcări ale procedurilor de operare, la care s-a adăugat lipsa unei culturi reale a siguranței nucleare, așa cum a fost ulterior concluzia Agenției Internaționale pentru Energie Atomică.
În primele ore după explozie, pompierii și personalul centralei au intervenit direct în zona afectată, fără echipamente de protecție adecvate. Mulți dintre ei au fost expuși unor doze letale de radiații. În total, aproximativ 30 de angajați au murit în urma exploziei sau a sindromului acut de iradiere în perioada imediat următoare. Ulterior, au intervenit circa 600.000 de persoane, militari, pompieri, ingineri și medici, cunoscuți sub numele de „lichidatori”, care au lucrat pentru stingerea incendiului și limitarea contaminării.
Norul radioactiv rezultat s-a răspândit pe suprafețe întinse din Ucraina, Belarus, Rusia și mai multe țări europene, inclusiv România. În zonele afectate, populația a fost expusă radiațiilor, iar în anii următori au fost raportate creșteri ale cazurilor de cancer și probleme de sănătate, inclusiv la copii născuți după accident.
În jurul centralei a fost instituită o zonă de excludere de aproximativ 4.700 de kilometri pătrați, din care o localitate cu circa 50.000 de locuitori a fost evacuată complet. Zona a rămas și astăzi în mare parte nelocuită permanent. În timp, natura a început să revină, iar în regiune au fost observate specii de animale sălbatice precum lupi, urși și chiar cai sălbatici introduși ulterior.
Pentru a limita răspândirea radiațiilor, reactorul distrus a fost acoperit inițial cu un sarcofag de beton, iar în 2016 a fost finalizată o nouă structură de protecție, un înveliș de oțel finanțat prin Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD). Această construcție are rolul de a izola în continuare materialele radioactive rămase. Studiile internaționale arată că unele dintre substanțele eliberate au timpi de înjumătățire foarte lungi, de la zeci la mii de ani. Din acest motiv, specialiștii estimează că zona nu va deveni complet sigură pentru locuire umană decât peste zeci de mii de ani.
Astăzi, la patru decenii de la tragedie, Cernobîl rămâne un simbol al riscurilor energiei nucleare atunci când siguranța este compromisă. În același timp, este și un loc de cercetare științifică și de reflecție asupra impactului pe termen lung al unui accident care a depășit granițele unei singure țări și a afectat întreaga Europă.
Sursa FOTO: rtvslon.ba
Vasile Petrovan
Citește și:
Maramureșul intră într-o perioadă în care apa devine o resursă tot mai vulnerabilă
