La 9 noiembrie 1894, Victor Mihali de Apșa, originar din Ieud, era numit prin decret imperial mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, încununând un parcurs început în Maramureș și continuat în marile centre de învățământ ale Europei.

Istoria Maramureșului nu se regăsește numai în documentele medievale, în bisericile de lemn sau în tradițiile care i-au păstrat identitatea de-a lungul veacurilor, ci și în destinele unor oameni care, plecați din satele sale, au ajuns să ocupe locuri importante în viața culturală și instituțională a Transilvaniei. Unul dintre aceștia a fost Victor Mihali de Apșa, teolog, profesor, episcop și mitropolit greco-catolic, a cărui activitate s-a desfășurat într-o perioadă în care învățământul, folosirea limbii materne și autonomia instituțiilor românești se aflau în centrul unor dispute care depășeau cu mult viața bisericească. Înțelegerea personalității sale presupune, așadar, nu doar urmărirea unei cariere ecleziastice, ci și cunoașterea împrejurărilor istorice în care școala și cultura deveniseră mijloace esențiale de păstrare a identității unei comunități.

Victor Mihali s-a născut la 19 mai 1841, în Ieud, într-o familie nobiliară românească ale cărei rădăcini se întindeau adânc în istoria Maramureșului. Tatăl său, Gavrilă Mihalyi, și mama sa, Iuliana, născută Man de Șieu, proveneau din familii legate de viața publică a regiunii, iar interesul pentru educație și cultură avea să se regăsească în parcursul mai multor copii ai familiei. Fratele său mai mic, Ioan Mihalyi de Apșa, avea să devină unul dintre cei mai importanți cercetători ai istoriei medievale maramureșene, autor al cunoscutei lucrări Diplome maramureșene din secolele XIV și XV și membru corespondent al Academiei Române. În această familie, preocupările intelectuale nu au reprezentat doar o posibilitate de afirmare individuală, ci și o modalitate de a recupera și pune în valoare trecutul unei regiuni ale cărei documente istorice se aflau răspândite în numeroase arhive.

Primele studii ale lui Victor Mihali s-au desfășurat la școala piariștilor din Sighet, fiind continuate la Oradea, Târnavia și Cașovia, localități care făceau parte din rețeaua educațională a monarhiei habsburgice. După absolvirea studiilor liceale, în 1857, a plecat la Roma unde a studiat filosofia și teologia, mai întâi în cadrul Colegiului „Sfântul Atanasie”, apoi la instituția pontificală cunoscută sub numele de De Propaganda Fide. În 1863 a obținut doctoratul în teologie, iar la 8 noiembrie, în același an, a fost hirotonit preot, încheind astfel o perioadă de formare care îi oferise posibilitatea de a cunoaște mediul intelectual și instituțional al uneia dintre cele mai importante capitale religioase ale Europei.

Revenit în Transilvania, a fost numit, în aprilie 1864, prefect de studii la Seminarul Teologic din Gherla, devenind ulterior profesor de istorie bisericească și drept canonic, discipline care presupuneau cunoașterea evoluției instituțiilor, a legislației și a raporturilor dintre autoritatea religioasă și cea politică. În 1869 a fost adus la Blaj de mitropolitul Ioan Vancea, care i-a încredințat responsabilități în administrația mitropolitană și pe care l-a însoțit la Roma, în perioada desfășurării Primului Conciliu de la Vatican. Experiența acumulată în acești ani avea să-i fie de folos într-o carieră în care organizarea instituțională și preocuparea pentru educație au rămas constante.

În noiembrie 1874 a fost desemnat episcop al Lugojului, fiind consacrat în februarie 1875 și instalat în luna martie. Avea numai 33 de ani când începea o păstorire care avea să dureze două decenii și în timpul căreia și-a îndreptat atenția atât spre organizarea comunităților religioase, cât și spre instituțiile educaționale aflate în grija episcopiei. Documentele istorice consemnează vizitarea a 110 parohii, construirea și renovarea unor biserici și școli, precum și sprijinirea tinerilor care aveau nevoie de ajutor material pentru a-și continua studiile.

Deși activitatea sa se desfășura departe de Ieud, legăturile cu Maramureșul au continuat, inclusiv prin contribuțiile oferite Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, instituție care urmărea dezvoltarea învățământului și a vieții culturale românești. Un episod mai puțin cunoscut, păstrat în documentația istorică a Muzeului Maramureșului, dezvăluie și interesul său pentru preocupările științifice ale fratelui său, Ioan. În jurul anului 1880, Victor Mihali a făcut să ajungă la Sighet o inscripție romană pe marmură, dedicată zeiței Diana Augusta și descoperită în apropierea ruinelor fostei capitale a Daciei romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Piesa a fost păstrată în casa familiei Mihalyi, devenită ulterior muzeu, constituind o mărturie despre interesul pentru arheologie și istorie care anima mediul intelectual al familiei.

La începutul anilor 1890, Victor Mihali se bucura deja de o recunoaștere considerabilă în viața Bisericii Române Unite. În 1893 a condus un pelerinaj românesc la Roma, iar după moartea mitropolitului Ioan Vancea, survenită în anul precedent, numele său s-a aflat printre cele propuse pentru ocuparea scaunului mitropolitan de la Blaj. Sinodul electoral întrunit la 16 aprilie 1893 l-a plasat pe primul loc între candidați, cu 82 de voturi, însă procedura numirii depindea și de autoritatea imperială, astfel încât confirmarea avea să întârzie mai bine de un an. Între timp, la 12 aprilie 1894, Academia Română îl alesese membru de onoare, recunoscând o activitate intelectuală și instituțională apreciată și dincolo de granițele Transilvaniei.

La 9 noiembrie 1894, împăratul Francisc Iosif I a emis decretul prin care Victor Mihali de Apșa era numit mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, încheind astfel o etapă de așteptare marcată de preocupările autorităților față de influența pe care noul conducător bisericesc o putea exercita asupra comunităților românești. Câteva săptămâni mai târziu, la 26 noiembrie, nunțiul apostolic de la Viena, Antonio Agliardi, îi transmitea o scrisoare de felicitare, document amintit de cercetătorul Ioan Ardeleanu-Pruncu și valorificat ulterior de Teodor Ardelean în studiile sale consacrate personalităților academice maramureșene. După confirmarea pontificală, instalarea solemnă a avut loc la Blaj, la 26 mai 1895, în prezența unui număr mare de clerici și credincioși. Pentru omul plecat cu aproape patru decenii înainte din Maramureș, numirea reprezenta nu numai împlinirea unei cariere, ci și asumarea conducerii unei instituții cu un rol important în viața religioasă, educațională și culturală a românilor transilvăneni.

Publicația „Foaia de Duminecă”, 8 decembrie 1894 – pagina 2

Conține știrea numirii lui Victor Mihali și o scurtă biografie, publicate la numai o lună după decret.

Anii petrecuți în fruntea Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș au coincis cu intensificarea disputelor privind autonomia instituțiilor românești și politica de maghiarizare promovată de autoritățile Regatului Ungariei, parte a monarhiei austro-ungare. În iunie 1897, Victor Mihali a convocat la Blaj o conferință episcopală în cadrul căreia s-a hotărât neparticiparea provinciei mitropolitane românești la congresul dedicat autonomiei Bisericii Catolice de rit latin din Ungaria, solicitându-se în schimb posibilitatea organizării unui congres propriu. Trei ani mai târziu, în septembrie 1900, a prezidat al treilea Conciliu provincial al Bisericii Române Unite, desfășurat la Blaj cu prilejul împlinirii a două secole de la unirea religioasă cu Roma, eveniment care a avut atât o semnificație bisericească, cât și una culturală, fiind însoțit de publicarea unor lucrări dedicate istoriei instituției.

Preocuparea pentru școala românească a devenit cu atât mai importantă după adoptarea legislației școlare promovate de ministrul ungar Albert Apponyi, în 1907, prin care au fost înăsprite cerințele privind predarea și cunoașterea limbii maghiare, inclusiv în instituțiile confesionale. Pentru numeroase comunități românești, aceste școli reprezentau principalul loc în care copiii puteau învăța în limba maternă, iar restrângerea autonomiei lor risca să afecteze nu doar procesul educațional, ci și transmiterea culturii și a tradițiilor locale. Victor Mihali s-a numărat printre conducătorii bisericești care s-au opus acestor măsuri, considerând apărarea școlilor o parte importantă a responsabilităților sale. În 1912, a contestat și înființarea Episcopiei Greco-Catolice de Hajdúdorog, a cărei organizare presupunea desprinderea unor parohii românești din jurisdicțiile lor anterioare, într-un context în care delimitările administrative bisericești aveau și implicații naționale și lingvistice.

Primul Război Mondial i-a adus ultimii ani de viață într-o Transilvanie marcată de nesiguranță, tensiuni și schimbări politice tot mai profunde. În 1916, pe fondul operațiunilor militare, mitropolitul și o parte a administrației sale s-au aflat la Oradea, iar în decembrie 1917 Victor Mihali a participat, la Blaj, la solemnitatea consacrării episcopale a lui Iuliu Hossu, noul episcop al Gherlei. Era una dintre ultimele sale participări la un eveniment important al vieții bisericești, înainte de moartea survenită la 21 ianuarie 1918. Nu avea să mai trăiască până la 1 Decembrie, când același Iuliu Hossu urma să citească, în fața Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, Rezoluția Unirii Transilvaniei cu România.

Moartea lui Victor Mihali a fost evocată și de Nicolae Iorga, într-un articol publicat la 19 mai 1918, în ziarul Neamul Românesc, după ce istoricul aflase cu întârziere vestea dispariției sale, din cauza dificultăților de comunicare provocate de război. În portretul său, Iorga amintea apartenența mitropolitului la o veche familie maramureșeană și îi caracteriza personalitatea printr-o formulare sugestivă, referindu-se la „vorba lui socotită, prudentă”, expresie care lasă să se întrevadă imaginea unui om pentru care cumpătarea și reflecția reprezentau însușiri importante ale vieții publice.

La mai bine de un secol de la moartea sa, memoria lui Victor Mihali de Apșa continuă să fie păstrată prin documente, cercetări și inițiative culturale, o parte importantă a acestei moșteniri aflându-se chiar în Maramureș. Casa Memorială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa” din Sighetu Marmației reconstituie universul intelectual al familiei, iar arhivele păstrează corespondența și documentele personale ale fostului mitropolit, oferind cercetătorilor posibilitatea de a înțelege mai bine epoca și relațiile sale cu personalitățile vremii. În 2024, profesorul sighetean Ioan Ardeleanu-Pruncu a publicat volumul Victor Mihalyi de Apșa și lumea în care a trăit, readucând în atenția publicului o personalitate care, dincolo de funcțiile ocupate, a avut un rol important în susținerea educației și a vieții culturale românești.

Privită din perspectiva celor 132 de ani trecuți de la numirea imperială din 9 noiembrie 1894, viața lui Victor Mihali de Apșa aparține unei istorii în care destinele individuale au fost strâns legate de eforturile unei comunități de a-și păstra limba, instituțiile și posibilitatea de a-și educa generațiile următoare. Plecat din Ieud, format la Sighet, Oradea și Roma, devenit profesor, episcop și apoi mitropolit la Blaj, el a parcurs un drum care spune multe despre rolul pe care învățătura îl putea avea în afirmarea intelectualilor maramureșeni ai secolului al XIX-lea. Iar contribuția sa la apărarea școlii românești rămâne, dincolo de demnitățile religioase și de recunoașterile primite, una dintre realizările prin care numele său își păstrează locul în istoria culturală a Transilvaniei.

Surse de documentare și FOTO: „Foaia de Duminecă” (1894), Muzeul Maramureșului, Episcopia Greco-Catolică de Lugoj, Ioan Ardeleanu-Pruncu – Victor Mihalyi de Apșa și lumea în care a trăit (2024), Wikimedia Commons

Vasile Petrovan

Citește și:

Din Târgu Lăpuș la Paris, povestea preotului maramureșean Alin Cîndea

Lasă un comentariu