Se împlinesc 169 de ani de când marele poet și patriot Vasile Alecsandri publica în revista „Steaua Dunării” poezia „Hora Unirii”, versuri care aveau să aprindă sufletele românilor și să devină, în scurt timp, imn de luptă pentru Unirea Principatelor Române și simbol etern al unității naționale.
Scrisă cu simțire adâncă și nădejde nestinsă într-un viitor comun pentru toți românii, „Hora Unirii” nu a fost doar o poezie, ci o chemare, un apel la solidaritate, la îmbrățișare frățească, la trezirea conștiinței naționale. Versurile ei, simple, dar pătrunzătoare, s-au transformat într-un cântec de stradă, de adunare, de speranță.
„Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română…”
Așa începea marșul unirii, nu cu arme, ci cu poezie. „Hora Unirii” a fost intonată, recitată și dansată ca o rugăciune laolaltă. Era anul 1856, iar în doar trei ani, visul avea să prindă contur: Unirea de la 24 ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor al ambelor principate.
Revista „Steaua Dunării”, unde a apărut poezia pentru prima dată, era condusă de Mihail Kogălniceanu și devenise portavocea mișcării unioniste. Publicarea poemului acolo nu a fost întâmplătoare, ci parte a unei strategii culturale și politice, prin care Alecsandri – poet, diplomat și vizionar – a știut să mobilizeze masele prin cuvânt.
„Hora Unirii” a rămas, de-a lungul deceniilor, un reper identitar. Pe muzica compozitorului Alexandru Flechtenmacher, a fost intonată în momentele de răscruce ale națiunii. Astăzi, la 169 de ani de la publicare, „Hora Unirii” nu e doar o poezie istorică. Este un manifest viu. O punte peste veacuri între generații.
În școli, în piețe publice, în lăcașuri de cultură sau la sărbători naționale, versurile lui Alecsandri încă răsună. Și, de fiecare dată când „Hora Unirii” este cântată, trecutul și prezentul se țin de mână, iar viitorul pare, din nou, posibil.
Vasile Petrovan
