67 de ani de la Decretul 410, povestea dramatică a călugărilor alungați de la Rohia și destinul lui Serafim Man

În urmă cu 67 de ani, un decret al regimului comunist a dus la destrămarea aproape completă a obștii Mănăstirii Rohia, obligându-l pe tânărul călugăr maramureșean Serafim Man să-și părăsească mănăstirea pentru aproape doisprezece ani, fără ca autoritățile să poată împiedica întoarcerea sa și întâlnirea care avea să schimbe destinul unuia dintre cei mai importanți scriitori români ai secolului XX, Nicolae Steinhardt.

La 28 octombrie 1959, în București, Prezidiul Marii Adunări Naționale adopta Decretul nr. 410, un act normativ prin care regimul comunist intervenea brutal în organizarea vieții monahale. În formulările impersonale ale documentului, călugării și călugărițele deveneau oameni a căror vocație putea fi acceptată sau respinsă în funcție de vârstă, pregătire și, mai ales, prin hotărârea autorităților. În spatele acestor dispoziții se aflau însă vieți întregi, legături umane și comunități care urmau să fie destrămate.

Obștea Mănăstirii Rohia, în noiembrie 1959, înainte de alungarea călugărilor din mănăstire ca urmare a Decretului 410/1959

La Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, din Țara Lăpușului, consecințele au fost dramatice. Istoria oficială a așezământului consemnează că, la 30 octombrie 1959, din obștea care număra 22 de viețuitori, majoritatea tineri, a rămas numai starețul Justinian Chira. Ceilalți au fost obligați să plece. Printre ei se afla și ieromonahul Serafim Man, care își petrecuse ultimii șapte ani pregătindu-se și slujind în mănăstire. Era un tânăr de numai 23 de ani, care alesese viața monahală nu din lipsa altor posibilități, ci din convingere. Plecarea de la Rohia nu însemna pentru el simpla schimbare a unui loc de muncă, ci îndepărtarea de comunitatea în care își descoperise și își asumase chemarea spirituală.

Decretul nr. 410 completa legislația cultelor din 1948 și stabilea condiții restrictive pentru existența mănăstirilor și pentru intrarea în monahism. Autorizarea așezămintelor monahale revenea Departamentului Cultelor, instituție a statului comunist. Pentru persoanele care nu absolviseră școli de pregătire a clerului, intrarea în monahism era permisă, în anumite condiții, numai după împlinirea vârstei de 55 de ani pentru bărbați și 50 de ani pentru femei. Existau și alte restricții privind situația familială, salariile și pensiile de stat. Reglementările urmau să fie aplicate și comunităților monahale deja existente.

Dispozițiile nu au apărut însă într-un vid istoric. Cercetările istoricului George Enache arată că măsurile împotriva mănăstirilor fuseseră pregătite anterior, prin intervențiile Departamentului Cultelor și ale Securității. Începând din 1958, autoritățile au întocmit evidențe ale personalului monahal și au urmărit identificarea celor considerați necorespunzători noilor cerințe. Pentru regimul comunist, mănăstirile reprezentau instituții greu de integrat în sistemul său de control. Ele păstrau forme de solidaritate și autoritate spirituală care nu depindeau în întregime de stat, iar unele oferiseră adăpost sau sprijin persoanelor persecutate politic. În documentele represive, viața monahală era privită inclusiv prin prisma presupusului pericol politic.

Decretul din 28 octombrie a consolidat juridic această campanie. Publicarea sa în Buletinul Oficial a avut loc la 19 noiembrie 1959, dar numeroase măsuri administrative erau deja în desfășurare. Tocmai de aceea, evacuarea viețuitorilor de la Rohia, consemnată la numai două zile după data adoptării decretului, trebuie înțeleasă în contextul unei acțiuni începute cu mult înainte.

La nivel național, urmările au fost severe. Aproape 5000 de monahi au fost nevoiți să părăsească mănăstirile și aproximetiv 100 de așezăminte au fost închise, transformate în biserici de parohie sau folosite în alte scopuri. O parte dintre cei îndepărtați au încercat să-și continue viața religioasă în parohii ori în comunitățile în care s-au stabilit. În Maramureș, cazul Rohiei oferă o imagine limpede a acestor transformări. O comunitate monahală formată în ani de muncă și rugăciune a fost redusă la un singur viețuitor, iar tinerii care își legaseră viața de mănăstire au fost trimiși să-și caute un alt rost.

Serafim Man se născuse la 27 noiembrie 1935, în satul Boiereni, nu departe de mănăstire. La botez primise numele Ștefan. Provenea dintr-o familie numeroasă, fiind al cincilea copil al părinților săi, Vasile și Terezia Man. În noiembrie 1952, la numai 17 ani, intrase în obștea Rohiei, unde fusese primit de starețul Justinian Chira. După aproape trei ani de pregătire, la 20 iulie 1955, a fost tuns în monahism și a primit numele Serafim. În martie 1957 a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah, începându-și slujirea preoțească în cadrul mănăstirii.

Pentru tânărul monah, Rohia nu era un loc străin, descoperit întâmplător. Se afla în ținutul în care se născuse, între oamenii și tradițiile pe care le cunoștea. Tocmai această apropiere face povestea îndepărtării sale cu atât mai dureroasă. Nu pleca dintr-un loc de care nu apucase să se lege, ci dintr-o comunitate care devenise centrul existenței sale.

După evacuarea din 1959 a fost numit preot la Cupșeni. Au urmat anii de slujire la Băiuț, cu filia Poiana Botizei, și la Costeni, cu filia Dobric. Din 1959 până în 1971, viața sa s-a desfășurat în aceste comunități din Țara Lăpușului. Nu a încetat să fie preot și nu și-a abandonat vocația. În parohiile în care a slujit s-a ocupat de viața religioasă a credincioșilor, de lucrări gospodărești și de activități pastorale. Deși fusese îndepărtat din mănăstire, a continuat să lucreze în interiorul Bisericii, păstrând legătura cu lumea din care provenea.

Au trecut aproape doisprezece ani până când a putut reveni. La 1 februarie 1971, la chemarea lui Justinian Chira, Serafim Man s-a întors în obștea Mănăstirii Rohia. Avea 35 de ani și o experiență pastorală pe care nu ar fi dobândit-o în același fel dacă ar fi rămas neîntrerupt între zidurile mănăstirii. Întoarcerea nu putea șterge anii pierduți, dar deschidea o nouă etapă. La 9 septembrie 1973 a fost numit stareț, fiind instalat în această funcție în luna decembrie, de sărbătoarea Sfântului Nicolae.

Rohia avea să cunoască sub conducerea sa o perioadă de dezvoltare spirituală, gospodărească și culturală. Au fost construite și amenajate clădiri importante, printre care Casa cu Paraclis, Casa Poetului și altarul de vară. Au fost realizate lucrări de alimentare cu energie electrică și apă potabilă, iar mănăstirea și-a consolidat treptat rolul de loc de întâlnire pentru credincioși, intelectuali și oameni de cultură. Cea mai cunoscută întâlnire din timpul stăreției sale avea să fie aceea cu un fost deținut politic, scriitor și intelectual, pentru care credința devenise, după experiența închisorii, una dintre cele mai importante dimensiuni ale existenței.

Numele lui era Nicolae Steinhardt, care trecuse deja prin una dintre cele mai dificile experiențe ale vieții sale. În 1960, în urma refuzului de a deveni martor al acuzării împotriva unor intelectuali apropiați, fusese condamnat la doisprezece ani de muncă silnică în procesul cunoscut drept „lotul Noica-Pillat”. În închisoarea de la Jilava, la 15 martie 1960, primise botezul creștin de la ieromonahul Mina Dobzeu. Eliberat în 1964, și-a continuat viața intelectuală și spirituală, căutând în același timp posibilitatea de a intra într-o mănăstire.

Încercările nu au fost simple. Trecutul său de deținut politic făcea ca unele comunități monahale să ezite să-l primească, de teamă să nu atragă atenția autorităților. Drumul spre Rohia a fost deschis de filozoful Constantin Noica. În propria autobiografie, Steinhardt povestește că, în 1973, Noica i-a vorbit despre mănăstirea din Maramureș, pe care o vizitase și unde îl cunoscuse pe Justinian Chira, devenit între timp episcop. „Ți-am găsit locul potrivit”, avea să-i spună filozoful. În noiembrie 1973, însoțit de scriitorul Iordan Chimet, Nicolae Steinhardt a ajuns la Rohia. Acolo a fost întâmpinat de noul stareț, Serafim Man.

Întâlnirea a reprezentat începutul unei relații construite în timp. Steinhardt nu a intrat imediat în monahism. În următorii șapte ani a revenit periodic la Rohia, uneori pentru câteva zile, alteori pentru săptămâni întregi. În acea perioadă, între cei doi oameni s-a format o legătură întemeiată pe încredere. Serafim Man cunoscuse îndepărtarea forțată din mănăstire și anii de slujire departe de obștea sa. Steinhardt trăise experiența detenției politice și dificultatea de a găsi un loc unde să-și împlinească vocația religioasă. Biografiile lor erau diferite, dar amândoi cunoscuseră intervenția statului în cele mai personale alegeri ale existenței lor.

În 1979, Serafim Man i-a promis lui Steinhardt că îl va călugări. Era o hotărâre importantă pentru scriitor, care așteptase ani întregi un asemenea moment. Între timp, sănătatea starețului s-a deteriorat grav. A fost internat la Cluj, într-o stare pe care Steinhardt avea să o descrie ulterior ca fiind aproape disperată. În august 1980, deși bolnav, Serafim Man a revenit la Rohia pentru a-și îndeplini promisiunea.

Ceremonia a avut loc la 16 august 1980, în paraclisul noii clădiri a mănăstirii. În relatarea autobiografică, Steinhardt îi numește pe Serafim Man, Antonie Perța, Nicolae Leșe și Emanuel Rus drept preoții care au săvârșit călugărirea. Această mărturie este cu atât mai valoroasă cu cât nu reprezintă o evocare târzie a unor martori indirecți, ci relatarea omului care a trăit evenimentul.

Serafim Man a condus Mănăstirea Rohia până în 1984, când s-a retras din stăreție din cauza unei boli grave. A continuat însă să fie prezent în viața spirituală a așezământului, să ofere îndrumare și să scrie lucrări duhovnicești. Nicolae Steinhardt a rămas legat de Rohia până la sfârșitul vieții sale. A murit în martie 1989, la Baia Mare, cu numai câteva luni înainte de prăbușirea regimului comunist. Opera sa avea să cunoască ulterior o largă circulație, iar „Jurnalul fericirii” să devină una dintre cele mai citite mărturii literare și spirituale despre experiența totalitarismului românesc. Serafim Man i-a supraviețuit aproape 24 de ani.

Părintele Serafim Man, portret din ultimii ani ai vieții – Ziarul Lumina 

A murit în noaptea de 12 februarie 2013 și a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Rohia, lângă mormântul lui Nicolae Steinhardt. Apropierea celor două morminte păstrează astăzi amintirea unei relații care a depășit hotarele obișnuite dintre stareț și monah, dintre îndrumător și ucenic.

Privită retrospectiv, istoria începută în octombrie 1959 vorbește despre două forme de rezistență în fața unei puteri care încerca să controleze conștiința individuală. Serafim Man a continuat să slujească după ce a fost îndepărtat din mănăstire. Nicolae Steinhardt a continuat să-și caute libertatea interioară după ce cunoscuse închisoarea. Drumurile lor s-au întâlnit la Rohia, într-un loc pe care unul fusese silit să-l părăsească, iar celălalt îl căutase îndelung.

La 67 de ani de la adoptarea Decretului 410, povestea merită recuperată nu doar pentru istoria Bisericii Ortodoxe, ci și pentru memoria Maramureșului. Ea arată cât de adânc puteau pătrunde deciziile unui regim politic în existența comunităților locale și cât de mult depindea păstrarea acestora de oamenii care refuzau să-și abandoneze convingerile.

Sursa informații și FOTO: https://manastirearohia.ro / https://ziarullumina.ro / https://arhiva.basilica.ro / George Enache, „Decretul 410/1959. Un scurt bilanț la 50 de ani de la adoptare”

Vasile Petrovan

Citește și:

27 octombrie 1948, ziua în care s-a hotărât arestarea episcopilor greco-catolici și preluarea bisericilor lor