Există date în calendar care nu trec niciodată cu adevărat. 5 februarie este una dintre ele. În 1953, într-o celulă rece a închisorii din Sighetu Marmației, se stingea Iuliu Maniu, unul dintre artizanii Marii Uniri și una dintre cele mai puternice conștiințe morale ale României moderne. Pe actul său de deces, omul care condusese de trei ori guvernul României apărea sec: „fără ocupație”.
Moartea sa nu a fost doar o dispariție biologică, ci rezultatul unui sistem construit pentru a șterge oameni, destine și memorie. Confuzia deliberată creată în jurul datei exacte a morții – 8 ianuarie sau 5 februarie 1953 – spune, de fapt, povestea unui regim care nu doar că a ucis, dar a falsificat și urmele crimei. Abia în 1957, sub presiunea familiilor, autoritățile au întocmit acte de deces retroactive, pentru a „legaliza” morți petrecute cu ani înainte, în cel mai deplin secret.
Iuliu Maniu ajunsese la Sighet după procesul politic cunoscut drept „înscenarea de la Tămădău”. Iată cum au fost descrise evenimentele de oficialitățile vremii: „Organele de Siguranţă fiind informate că în dimineaţa de 14 iulie 1947 se pregăteşte o plecare clandestină a unor avioane militare de pe aeroportul Ajutător Tămădău, jud. Ialomiţa, am procedat la supravegherea zisului aerodrom. Informaţiile s-au dovedit exacte şi au fost arestaţi în momentul în care se pregăteau să decoleze, printre alţii: Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr, toţi patru făcând parte din organele de conducere ale Partidului Naţional Ţărănesc“. După acest eveniment, considerat un demers menit să aducă forțe străine în țară pentru a răsturna violent regimul comunist, niciun lider politic nu a mai scăpat.
Condamnat pe viață la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost transferat dintr-o închisoare în alta, până când a fost izolat în penitenciarul destinat elitei politice a României interbelice. Acolo se aflau foști prim-miniștri, istorici, academicieni, miniștri și lideri politici, oameni în vârstă, supuși unui regim de detenție care urmărea nu reeducarea, ci epuizarea și moartea. Categoric, a fost un loc de exterminare.
Maniu nu a cerut clemență și nu a acceptat compromisul. A refuzat să recunoască acuzații fabricate și a susținut până la capăt că lupta sa fusese una politică, democratică, nu violentă. Tocmai această verticalitate i-a atras un tratament necruțător. După ani de detenție, organismul său slăbit a cedat. Avea 80 de ani. Oficial, cauza morții a fost trecută drept insuficiență circulatorie și miocardită cronică, cu mențiunea cinică că ar fi beneficiat de „tratament medical”.
Cei care au fost martori ai ultimelor sale clipe au vorbit însă despre o moarte în tăcere și demnitate. Din fericire, Nicolae Carandino, coleg de detenție, a apucat să descrie noaptea în care trupul neînsuflețit al lui Maniu a fost scos în secret din închisoare, transportat cu o căruță și aruncat într-un loc necunoscut. Nu a existat sicriu, nu a existat cruce, nu a existat mormânt. Doar o groapă anonimă și ordinul de a uita.
Nici după moarte, Iuliu Maniu nu a avut parte de odihnă. Timp de ani de zile, cercetători și istorici au încercat să-i găsească osemintele. Mai multe campanii de căutare au fost desfășurate după 2006, pe baza unor mărturii fragmentare și adesea contradictorii. Unii spuneau că ar fi fost îngropat în Cimitirul Săracilor din Sighet, alții indicau malul Tisei sau păduri din apropiere. Rezultatul a fost același, niciun indiciu cert, niciun mormânt identificat, chiar dacă rămășițele sale ar fi fost ușor de recunoscut deoarece avea o tijă de metal în picior, după o rană din Primul Război Mondial.
Singurul om care ar fi putut lămuri adevărul, Vasile Ciolpan fostul comandant al penitenciarului, a dus secretul cu el în mormânt. Nimeni nu l-a întrebat oficial, nimeni nu l-a tras la răspundere. Istoria a rămas, din nou, fără răspunsuri clare.
Ironia crudă a istoriei face ca tot într-o zi de 5 februarie, dar zece ani mai târziu, să moară în detenție și Ion Mihalache, camaradul și aliatul politic al lui Maniu. Amândoi au fost condamnați pe viață, amândoi au murit în închisori comuniste, amândoi au fost îngropați fără nume.
Iuliu Maniu s-a născut în 1873, la Șimleu Silvaniei, într-o familie pentru care educația, legea și responsabilitatea publică erau valori fundamentale. A ajuns să fie una dintre figurile centrale ale politicii românești, un om care a legat ideea de stat de ideea de moralitate. Tocmai această legătură a devenit incompatibilă cu noul regim instaurat după război.
Astăzi, la peste șapte decenii distanță, lipsa unui mormânt spune mai mult decât orice monument. Iuliu Maniu nu a avut nevoie de o cruce pentru a rămâne în istorie. A rămas prin ceea ce nu a acceptat să devină. A fost un om care a ales să piardă totul, mai puțin conștiința.
Iar poate cea mai puternică moștenire a sa stă în acele ultime cuvinte care îi sunt atribuite: „Mergeți și vestiți tuturor cauza noastră.”
O cauză care nu ține de un partid sau de o epocă, ci de ideea simplă că libertatea și demnitatea nu pot fi închise definitiv între ziduri.
Vasile Petrovan
