Pe 25 mai 1850, în satul Săldăbagiu din Bihor, se năștea Vincențiu Mangra, cel care avea să devină una dintre cele mai controversate, dar și mai importante personalități ale Bisericii Ortodoxe Române și ale luptei naționale românești din Transilvania sfârșitului de secol XIX. La 175 de ani de la nașterea sa, redescoperim complexitatea unui om cu destin tulburător: cărturar, patriot, mitropolit, dar și un spirit incomod, marginalizat adesea de propria-i biserică și de istoria oficială.
De la drept la teologie: o alegere dictată de iubire filială
Tânărul Vincențiu s-a remarcat din copilărie printr-o inteligență deosebită. După școala primară în satul natal și apoi la Gyula, a urmat gimnaziul la Beiuș și Oradea. Înscris la Academia de Drept din Oradea, visele sale au fost reconfigurate de insistențele mamei sale, care nu voia să-l vadă pe „calea șarpelui”, a justiției, ci pe „calea pâinii, calea prescurei”. A cedat dorinței mamei și a ales preoția. A început studiile teologice la Arad în 1869, unde a și cunoscut primele frământări spirituale și revelații personale. Primele rugăciuni „până la lacrimi”, notate cu duioșie în „Cărticica de însemnări”, mărturisesc o tinerețe interioară intensă: „Fericirea este o pasăre care se pune numai pe arbori verzi şi înfloriţi…”.
Profesor, călugăr și luptător
După absolvirea teologiei și o scurtă revenire la visul juridic întrerupt de lipsurile materiale, s-a întors la Arad, unde a devenit profesor la Institutul Teologic, mai apoi director interimar. A predat istoria Bisericii, teologia pastorală, dreptul canonic și a fost o figură proeminentă în Asociația națională arădeană. În 1879 a fost călugărit la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, primind numele Vasile.
Dar Mangra nu a fost doar dascăl și monah. A fost un om de atitudine, iar spiritul său critic și curajos l-a adus în conflict cu autoritățile bisericești și politice. A militat pentru profesionalizarea învățământului teologic și s-a implicat în presă, colaborând cu revista Lumina, alături de Ioan Slavici. A susținut ideile naționale ale românilor ardeleni și a fost persecutat pentru acestea.
Memorandistul prigonit
Momentul de cotitură a fost participarea sa la acțiunea memorandistă din 1892, când a făcut parte din delegația care a dus Memorandumul românilor transilvăneni la Viena. Pentru acest act de curaj, dar și pentru influența pe care o exercita asupra tineretului, a fost înlăturat de la catedră de autoritățile maghiare. Timp de șapte ani s-a dedicat politicii, devenind un lider important al românilor ardeleni activiști din Partidul Național Român.
Mitropolitul în vremuri de război
În 1900 a fost ales vicar al Oradiei, iar în 1910 deputat în Parlamentul de la Budapesta. A optat pentru o politică de conciliere cu autoritățile maghiare, în special cu premierul Tisza István, atitudine care i-a adus acuzații de trădare din partea propriei comunități. În 1916 a fost ales Mitropolit al Ardealului, în plin război mondial, dar a păstorit doar doi ani. A fost o perioadă grea, în care Mangra, bolnav și marginalizat, s-a străduit să mențină echilibrul între loialitatea față de cauza românească și realitățile politice din imperiul austro-ungar.
Un sfârșit tragic și o posteritate nedreaptă
A murit la 14 octombrie 1918, la Budapesta, în Hotelul Bristol. Nu a mai ajuns la Sibiu. A fost înmormântat în capitala Ungariei, iar moartea sa a fost imediat învăluită în suspiciuni. Autoritățile maghiare au răspândit zvonul sinuciderii, iar Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decretat ulterior că Mitropolia Ardealului fusese „uzurpată” în timpul păstoririi lui. Imaginea sa a fost compromisă, marginalizată în perioada interbelică și demonizată în perioada comunistă.
Abia recent, istorici precum Marius Eppel au reușit să reconstituie cu echilibru portretul real al lui Vasile Mangra, demonstrând că a murit în urma unei crize cardiace, nu prin suicid, și că activitatea sa, deși adesea controversată, a fost esențială pentru cultura, Biserica și mișcarea națională a românilor transilvăneni.
Moștenirea unui om „hulit și insultat”
La 175 de ani de la naștere, Vasile Mangra rămâne o figură demnă de recunoaștere și reevaluare. A fost primul istoric de seamă al Bihorului, un militant al drepturilor naționale, un profesor riguros, un călugăr cu trăiri profunde și un mitropolit înfrânt nu de lipsa de valoare, ci de vremurile în care a trăit. Viața sa, cu toate contradicțiile ei, e o frescă vie a luptei românilor ardeleni pentru identitate, libertate și credință.
Vasile Petrovan
