La 16 mai 1204, într-o epocă dominată de frământări religioase și rivalități politice, Papa Inocențiu al III-lea transmitea o scrisoare episcopului catolic de Oradea, cerându-i să accepte în subordinea directă a Scaunului Apostolic (nu a episcopiei locale) o populație „de rit grecesc” aflată pe teritoriul diecezei sale. Deși în document nu este menționat explicit etnonimul „român”, contextul și poziționarea geografică a comunității lasă puține îndoieli. Este vorba, cel mai probabil, despre români ortodocși din zona Crișanei.
Scrisoarea Papei a venit în urma evenimentelor dramatice din același an, mai exact, căderea Constantinopolului în mâinile cruciaților (12 aprilie 1204), eveniment care a rupt și mai adânc lumea creștină între Răsărit și Apus. În acest context tensionat, Vaticanul încerca să atragă comunitățile ortodoxe aflate la granițele catolicismului, inclusiv pe cele din Transilvania.
Prin cererea sa, Inocențiu al III-lea nu recunoștea autonomia religioasă a acestor ortodocși, dar admitea existența lor, confirmând indirect o continuitate religioasă care precedă cu mult organizarea mitropoliilor ortodoxe românești din secolele următoare.
Această scrisoare este considerată de mulți istorici drept prima atestare documentară a ortodoxiei românești pe teritoriul de azi al României.
Pentru români, această zi marchează nu doar un episod diplomatic, ci și un reper în afirmarea identității religioase și naționale. În ciuda presiunilor catolice și maghiare din Transilvania medievală, ortodoxia a supraviețuit, s-a consolidat și a devenit o componentă fundamentală a identității românești.
De aceea, 16 mai 1204 rămâne o dată esențială în cronologia creștinismului românesc. Este un moment care ne reamintește că, de-a lungul secolelor, credința ortodoxă nu a fost doar o formă de spiritualitate, ci și o formă de rezistență, de coeziune și de memorie colectivă.
Vasile Petrovan
