La 10 iunie 1839, în satul Humulești din Ținutul Neamțului, se năștea Ion Creangă, scriitorul care avea să transforme copilăria românilor într-o poveste nemuritoare.
Creangă nu a fost un prinț al literelor cu nasul în nori, ci un copil năzdrăvan, crescut printre cireșe coapte, boacăne și dojeni, între școală și joacă, între biserică și pădure. Încă din „Amintiri din copilărie”, ne-a dăruit cel mai autentic portret al copilului român: curios, poznaș, dar cu suflet curat. În el ne regăsim fiecare, și azi, și mâine.
„Copilăria este patria sufletului”, se spune adesea, dar Creangă a făcut din ea o patrie literară. A transformat râsetele, mustrările, fricile și visurile de copil în pagini vii, ce nu au îmbătrânit niciodată.
Limbajul lui Ion Creangă nu e doar regional, e organic, curgător, plin de culoare. A știut să transforme limba țăranului simplu într-o comoară de expresivitate, umor și înțelepciune. Fiecare propoziție e o glumă spusă cu ochii sclipind, un adevăr rostit cu blândețe, o lecție ascunsă într-o poveste cu tâlc.
Cine nu-și amintește de „Pupăza din tei”, „Capra cu trei iezi” sau „Ivan Turbincă”? Ele sunt mai mult decât basme, sunt oglinzi ale sufletului popular, în care râdem, ne temem, învățăm. Sunt basme care nu spun doar povești, ci deschid porți către felul nostru de a fi.
Ion Creangă a fost mai mult decât un scriitor. A fost învățător și preot, un om simplu, dar dedicat semenilor. A trăit în Iași, unde prietenia lui cu Mihai Eminescu l-a legat de cercul Junimii. Eminescu l-a încurajat să-și scrie amintirile, și astfel s-au născut unele dintre cele mai iubite pagini din literatura noastră.
La 186 de ani de la naștere, Ion Creangă nu e o figură prăfuită din manuale. El trăiește în sufletul copiilor care râd la poznele lui Nică, în vocile bunicilor care spun povești la gura sobei, în limba noastră de toate zilele.
Casa lui de la Humulești e azi muzeu. Dar casa adevărată a lui Creangă suntem noi, cititorii. Cei care îl purtăm cu drag, care mai deschidem câte o carte cu pagini îngălbenite, pentru a simți acel „a fost odată, ca niciodată…” ce pare să nu se mai termine.
Vasile Petrovan
