După prăbușirea construcției fragile numite Austro-Ungaria, popoarele din interiorul Imperiului au început, rând pe rând, să-și caute propriul drum. Românii din monarhia dualistă nu au făcut excepție. Iată pe scurt, evenimentele:
La 31 octombrie 1918, la Budapesta ia naștere Consiliul Național Român Central, chemat să fie vocea și cârma românilor din Transilvania, Banat și „Țara Ungurească”. Câteva zile mai târziu, la 6 noiembrie, din sediul său de la Arad este trimis în toate părțile un „Manifest” care îndeamnă românii să rămână „mari la suflet” într-un timp de dezordine și prăbușiri, și să se arate vrednici de încrederea lumii civilizate, care recunoștea tot mai clar principiul că fiecare popor are dreptul să-și hotărască singur soarta.
Încă din primele clipe, Consiliul pune în discuție problema cea mare: cum se înfăptuiește unirea cu România? Se conturează un organ de conducere, Marele Sfat Național, și se întăresc legăturile cu guvernul român, care recomandă fără echivoc desprindere rapidă de Ungaria și unirea cu patria-mamă printr-o mare adunare națională, ținută, dacă este cu putință, la Alba Iulia.
La 18 noiembrie 1918, Marele Sfat Național adresează lumii întregi un apel, manifestul „Către popoarele lumii”, tipărit în română, engleză și franceză. În el se vorbește despre dominația unei clase stăpânitoare străine, despre refuzul guvernului de la Budapesta de a recunoaște românilor dreptul la autodeterminare și se clarifică poziția românilor:
națiunea română din Ungaria și Transilvania nu urmărește să apese alte neamuri și nu are vocație de stăpân; prin felul ei de a fi, se revendică de la un ideal democratic, promițând oricărui popor de pe teritoriul său libertate națională deplină și egalitate de drepturi pentru toți locuitorii, într-un stat întemeiat pe principii moderne, democratice.
La 20 noiembrie 1918, Marele Sfat Național lansează chemarea ce va rămâne în istorie: convocarea Marii Adunări Naționale la Alba Iulia, „cetatea istorică a neamului”, pentru duminică, 1 decembrie 1918. Textul convocării începe cu o frază care a devenit emblematică „istoria ne cheamă la fapte” , și afirmă limpede că românii din Transilvania și Ungaria își vor spune, în numele principiului autodeterminării, cuvântul hotărâtor asupra propriei sorți, un cuvânt chemat să fie auzit și respectat de întreaga lume.
Desemnarea celor care urmau să participe la Alba Iulia nu a fost un simplu exercițiu formal. În adunări largi, deschise, au fost aleși delegați din toate păturile societății: țărani, învățători, preoți, avocați, studenți, ofițeri și soldați, muncitori, meseriași. Au fost reprezentați, prin oameni ai lor, atât partidele politice, cât și organizațiile militare, societățile culturale, confesiunile religioase. Miile de semnături de pe moțiunile adoptate în săptămânile premergătoare arată lărgimea bazei sociale a actului ce urma să se înfăptuiască. În paginile ziarelor, în memoriile celor de atunci și în studiile istorice ulterioare răzbate aceeași imagine: o țară românească în fierbere, prinsă între emoție, speranță și entuziasmul veștii că Bucovina se unise deja cu România.
În ajunul zilei celei mari, sub președinția lui Ștefan Cicio Pop, are loc o dezbatere intensă asupra proiectului de hotărâre. Opinii diferite, discuții aprinse, dar în final se ajunge la un text comun, armonizat și votat în unanimitate. Spre deosebire de alte zone transilvănene, unde ordinea era asigurată de consilii și gărzi naționale române, Alba Iulia apare atunci ca o „zonă liberă”, nu se constituie astfel de structuri, tocmai pentru a sublinia caracterul democratic și deschis al Adunării.
La Alba Iulia sosesc 1228 de delegați, de drept sau aleși, însoțiți de valuri de oameni din toate colțurile Transilvaniei, Banatului, Maramureșului și „Țării Ungurești”. Pe câmpurile din jurul orașului, pe „câmpul lui Horea”, se adună peste 100.000 de români, veniți să fie martori și părtași la decizia unui neam întreg. Personalitățile de frunte ale luptei naționale sunt prezente, alături de oameni simpli, dar animați de același ideal.
Dimineața zilei de 1 decembrie 1918 începe cu slujbe solemne, „Te Deum”-uri în cele două biserici românești din oraș. Apoi, în sala Cazinoului, numită de atunci Sala Unirii, se adună delegații și invitații, inclusiv reprezentanți ai Basarabiei și Bucovinei. Ștefan Cicio Pop, ca președinte al Consiliului Național Român Central, deschide lucrările, subliniind măreția istorică a ce urmează să se decidă. Este alcătuit biroul Adunării, iar Gheorghe Pop de Băsești, președintele ei, își cheamă contemporanii să pună „temeliile fericirii noastre naționale”.
Discursul central este rostit de Vasile Goldiș. El reface pe scurt istoria românilor aflați, de veacuri, sub diferite stăpâniri străine și explică sensul momentului: omenirea a ajuns să recunoască necesitatea de a îmbina libertatea individului cu libertatea națiunilor într-o ordine superioară; un popor nu poate fi cu adevărat liber dacă națiunea din care face parte nu este. Pentru românii din Transilvania și Ungaria, această libertate înseamnă unirea cu Vechiul Regat, într-un stat care garantează tuturor neamurilor și tuturor locuitorilor aceleași drepturi și aceleași îndatoriri.
În continuare, Goldiș supune la vot Rezoluția de unire. La punctul I se proclamă:
Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și „Țara Ungurească”, reuniți prin reprezentanții lor la Alba Iulia, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, hotărăște unirea acestor români și a teritoriilor locuite de ei cu România. Se afirmă explicit și dreptul românilor asupra întregului Banat, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.
Celelalte puncte ale Rezoluției stabilesc instituțiile care vor asigura trecerea spre unirea deplină și garantează drepturi și libertăți pentru toate naționalitățile din Transilvania. La punctul V, românii își salută frații din Bucovina, recent eliberați de dominația austro-ungară și uniți cu România; la punctul VIII, Adunarea își exprimă recunoștința față de Puterile Aliate, care prin victoriile lor au făcut posibilă destrămarea unei ordini nedrepte și deschiderea unui nou capitol pentru popoarele din Europa Centrală și de Est.
În cuvântul său, Iuliu Maniu cere Adunării să adopte rezoluția, pentru a pune temelie durabilă unei Românii unite și pentru a statornici o democrație adevărată și o justiție socială autentică.
Rezoluția este aprobată în unanimitate. În timp ce în Sala Unirii se votează, pe „câmpul lui Horea” mulțimea este ținută la curent. Vorbitori urcă pe tribune, repetă mesajul Unirii, iar în momentul anunțării deciziei izbucnește un entuziasm imposibil de descris în cuvinte. Martorii amintesc cum peste 100.000 de glasuri au strigat la unison:
„Trăiască Unirea tuturor românilor! Trăiască regele Ferdinand! Trăiască regina Maria!”
Se aud totuși și voci care cer mai mult: o mică grupă venită din Maramureș protestează împotriva devizei „de la Nistru pân’ la Tisa”, afirmând răspicat că și românii de dincolo de Tisa vor să fie parte din România Mare.
Printre cei prezenți se află și Lucian Blaga, care nu reușește să intre în sala Adunării, dar rămâne toată ziua printre oameni, pe câmp. Mai târziu, își va aminti această zi ca pe o experiență unică a entuziasmului național, organic, masiv, de neuitat.
Pentru un alt participant, Adunarea de la Alba Iulia este „cea mai măreață manifestare a suveranității naționale”, nu doar prin numărul participanților, ci și prin demnitatea lor. Bucuria depășește mult hotarele orașului. În toate provinciile românești, în centrele culturale și în satele cele mai îndepărtate, vestea Unirii e primită cu o emoție care îmbină recunoștința cu sentimentul unei dreptăți istorice împlinite. Nicolae Iorga va scrie în „Neamul Românesc” că unirea Transilvaniei este „cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru”, nu un vis nebun, ci împlinirea unei necesități istorice și răsplata a sute de ani de suferință.
La 14 decembrie 1918, o delegație de fruntași ardeleni sosește la București pentru a prezenta regelui Actul Unirii. Capitala întâmpină delegația cu manifestații de bucurie. Vasile Goldiș înmânează regelui documentul și subliniază că, după unirea Basarabiei și a Bucovinei, hotărârea românilor din Transilvania, Banat și „Țara Ungurească” face ca visul de o mie de ani al neamului, unirea într-un singur stat, să devină realitate.
Regele Ferdinand răspunde în numele românilor din Vechiul Regat, Basarabia și Bucovina, aducând mulțumire lui Dumnezeu pentru împlinirea idealului și aducând un omagiu celor căzuți pentru această cauză. La masa oficială oferită delegației, primul-ministru Ion I. C. Brătianu rostește cuvinte care aveau să rămână în memorie: „Vă așteptăm de o mie de ani și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt în viața unui neam clipe care răscumpără veacuri de suferință.”
Pe plan juridic, Unirea este consfințită prin decretul-lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial din 13 decembrie (stil vechi). Textul e limpede:
„Ținuturile cuprinse în hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României.”
Consecințele sunt uriașe. România își dublează aproape teritoriul, de la aproximativ 137.000 km² la circa 295.000 km². Populația crește de asemenea spectaculos. În jurul anului 1920 se ajunge la peste 15,5 milioane de locuitori, în 1930 la 18 milioane, iar spre 1939 la aproape 20 de milioane. Suprafața arabilă se extinde de la circa 6,65 milioane de hectare la aproximativ 14 milioane, pădurile se măresc de la aproximativ 2,5 la 7,3 milioane de hectare, iar potențialul industrial sporește cu peste 200%. Rețeaua de transport se amplifică, resursele de materii prime și energie cresc. România interbelică devine o putere mijlocie a continentului, situându-se între primele zece state europene ca întindere și între primele opt ca număr de locuitori.
În spatele acestor cifre, însă, rămâne imaginea vie a unei zile de decembrie în care un popor întreg și-a rostit, în sfârșit, cu voce clară, propriul destin.
A urmat însă un alt efort, mai puțin cunoscut, dar cu rol extrem de important: un proces diplomatic și de negociere de aproape doi ani, foarte dificil și detaliat. Abia la finalul acestui proces, în 1920, după semnarea a patru tratate importante și a multor altor acorduri separate, Unirea a fost recunoscută și din punct de vedere juridic de către marile puteri și țările învecinate.
Vasile Petrovan
