Share
Băimăreni care au simțit ce înseamnă solidaritatea umană la momente de cumpănă

Băimăreni care au simțit ce înseamnă solidaritatea umană la momente de cumpănă

O replică a personajului interpretat de Gheorghe Dinică în filmul ”Filantropica” a devenit notorie: ”Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană”. Adaptată la situațiile de lângă noi, replica ar putea suna: ”Apelul către semeni care nu spune o poveste nu primește ajutor”. Doar că adaptarea nu mai e la fel de exactă ca originalul. O demonstrează două cazuri recente, care i- au avut în centru pe doi  băimăreni. Și, parafrazând titlul unei emisiuni TV de pe vremuri (”Cu mască, fără mască”) am putea spune ”Cu poveste, fără poveste”.

Primul e cazul Giuliei Ștrebeli care, după complicațiile de la naștere, a avut nevoie de sânge. Soțul ei a făcut pe facebook un apel simplu pentru donare de sânge, fără poveste – nici nu era timp de așa ceva, totul era contracronometru –   și chiar fără prea mari speranțe. ”Am aruncat o pietricică și nu m-am așteptat să facă o undă așa de mare” – mărturisea Roland, după ce lumea s-a dus să doneze, iar Giuliei i s-a asigurat sângele necesar. Iar acum e în afara oricărui pericol și se va putea întoarce acasă cu băiețelul nou-născut, la celelalte trei fetițe pe care cei doi le au. O mamă a fost salvată ce se va putea ocupa de cei patru copii. Ajutorul a venit prompt, fără poveste, din solidaritate umană.  O poveste a venit, totuși, pe urmă, spusă Giulia.

M-am născut a doua oară în data de 10 aprilie 2019… Datorită unei echipe de medici, asistente și anesteziști fantastici, profesioniști, care au luat decizii concrete și corecte la momentul cel mai potrivit, ca eu să ies învingătoare! Stiți la ce ma refer… Am văzut lumina și m-am întors!  Totodată vreau să mulțumesc din tot sufletul celor care s-au mobilizat fără ezitare și au donat sânge în numele meu. Apreciez gestul fiecăruia dintre voi, timpul prețios alocat și solidaritatea! 
Acum, eu și Arthur suntem mai mult decât bine! Datorită tuturor celor care au acționat ca act medical, celor care au donat sânge pentru mine și celor care v-ați rugat pentru noi! Și cel mai mult mulțumesc lui Dumnezeu, fără de care nu se întâmplă nimic pe pământ! Arthur are deocamdată doar 2 kg, dar împreună suntem puternici!!!”

Al doilea caz îl are în centru pe băimăreanul Zoli, care s-a sinucis la Londra într-un moment de depresie, iar familia nu avea banii de repatriere. Acesta e un caz cu poveste. Dar nu una inventată, ca în filmul amintit, ci una pe cât de tristă, pe atât de reală și de impresionant spusă de o altă româncă de la Londra, Claudia Gutulescu (vezi foto). Poveste care a însoțit solicitarea de ajutor postată în spațiul on-line. Iată povestea Claudiei Gutulescu, manager la Mitchells & Butlers.

”Bună Claudia,

M-am gândit că pot apela la tine cu problema asta… Un coleg al lui S. s-a spânzurat ieri după amiază… El este la morgă acum, doar că familia nu are suficienți bani să îl ducă în România și mă gândeam dacă putem să ajutăm cumva să strângem niște bănuți… Știu că tu te-ai mai ocupat cu fonduri pentru repatrieri”

Și uite așa zici ”da” și începi să afli despre poveștile triste ale unor oameni ca mine și ca tine, cel ce citești acest rânduri; oameni care poate ieri au fost lângă noi în metrou, sau poate au așteptat lângă noi la semafor câteva secunde. Numai că ei astăzi se află într-o morgă rece, departe de familia disperată care nu mai vrea decât să îi îngroape ACASĂ. Iar tu ești printre cei care astăzi are o cale să ajute cumva în toată aceasta nenorocire.

Zoli avea 27 de ani și plecase de acasă la fel ca mulți dintre noi: cu speranța de mai bine, cu multe vise și doruri în suflet. A muncit în livrări cam un an, dar acum o lună managerul firmei l-a amânat inexplicabil cu plata celor 1300 de lire pe care le avea de primit. Disperat, băiatul a început să caute alte locuri de muncă, banii pe care îi avea s-au dus între timp și uite asa a ajuns un tânăr sănătos și frumos să se spânzure, departe de mama și sora lui, singur și fără nicio mână de ajutor din partea nimănui…

Da, toți am trecut și trecem prin momente grele și crunte, și numai cine a plecat din țară, departe de părinți și familie poate să înțeleagă măcar o parte din –  probabil – disperarea și tristețea acestui copil. Da, el nu a fost la fel de puternic precum mulți dintre cei ce veți citi aceste rânduri. Și mi-aș dori din suflet ca Zoli sa fi apelat la noi înainte de a face acest gest ireparabil… Poate am fi putut să strângem acești bănuți pentru viitorul lui și nu pentru ultimul său drum spre mama și sora sa.

Și să vă mai spun ceva: am cerut acordul scris al mamei și surorii pentru această campanie. Si mi-au trimis fotografiate două foi A4 scrise frumos cu pixul, așa cum s-au gândit si priceput ele mai bine. Iar sub foile acelea se află așezată pe masă o mușama simplă, românească, așa cum mulți dintre bunicii și părinții noștri au.

Oameni buni va rog, alături de familia și prietenii lui Zoli, ajutați-ne să îl ducem acolo unde mama sa îl poate plânge și strânge în brațe pentru ultima dată…

5 lire, atât avem nevoie. De la mulți, se vor strânge banuții necesari. Și, în schimbul lor, mă rog ca niciunul dintre noi să nu mai treacă vreodată prin așa ceva…Din păcate, pentru Zoli e acum prea târziu. Iar mama sa așteaptă ca noi să îi ducem copilul acasă. Și știu că îl vom duce. Mereu am reușit să ne unim. Iar pentru asta, mă înclin și vă mulțumesc”.

Claudia Gutulescu  are și știință  în strângerea de fonduri (fund raising, cum se zice la Londra) și abilitatea de a povesti cu sensibilitate mișcătoare. Nici nu-i de mirare că într-o singură zi s-au adunat banii necesari repatrierii lui Zoli. El nu a apucat să simtă solidaritatea umană, ci doar familia sa.

Dar, în ambele cazuri, solidaritatea umană a fost determinantă în aceste reușite. Cu sau fără poveste. Dar, obligatoriu, cu OMENIE.


Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.


Lasă un comentariu