În călătoria Sa pe acest pământ, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, a făcut multe semne și minuni, atât asupra naturii înconjurătoare, cât mai cu seamă asupra omului, coroana creației.
Minunile săvârșite asupra poporului au fost atât asupra bărbaților cât și asupra femeilor, dar nu toate au fost consemnate în Scriptură. De unde știm aceasta? De la Sfântul Evanghelist Ioan, ucenicul cel iubit, care zice: „sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (cf. 21, 24).
Tămăduirea femeii gârbove din sinagogă, relatată de Sfântul Evanghelist Luca (cf. 13, 10-17), este una dintre minunile făcute de Hristos asupra unei femei din popor, de care, întotdeauna îi era milă de el. Această femeie era gârbovă de 18 ani, adică neputința ei consta în faptul că era îndoită de spate și trebuia să stea tot timpul cu capul în jos astfel încât nu își putea ridica ochii de la pământ ca să privească în sus. Sfântul Nicolae Velimirovici spune faptul că „omul gârbovit nu privește la cer, ci la pământ”.
Ne punem întrebarea: de ce 18 ani? De multe ori se trece foarte ușor peste această cifră care nu este, să zicem, una fericită în istoria lui Israel: 18 ani au fost robiți fii lui Israel de către regele Eglon al Moabului și tot după 18 ani au fost dezrobiți de către Aod; apoi, sunt consemnați 18 inși peste care s-a surpat tunelul Siloam și i-a omorât.
Tot Sfinții Părinți ai Bisericii, în înțelepciunea lor, spun faptul că lumea era gârbovită înainte de nașterea Mântuitorului. Femeia gârbovă închipuie lumea de atunci și lumea de acum. De de? Pentru că cei de atunci se aflau în apropierea evenimentului nașterii pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, ca făgăduință a Tatălui, urmare a păcatului strămoșesc, iar cei de acum, adică noi, ne aflăm undeva înspre apropierea încheierii istoriei acestei lumi, adică aproape de cea de A Doua venire a lui Hristos pe pământ.
Nu se cunosc rațiunile pentru care această femeie era atât de neputincioasă, însă acest aspect este mai puțin relevant. Important este că Hristos a vindecat-o de această legătură a satanei care o ținea aplecată în jos, chiar în ziua sâmbetei. Ce putem învăța din acest context? Că pentru a face bine nu este nevoie de o zi anume din calendar. Apoi, pentru a ne reveni și noi nu este un timp precizat și trebuie să folosim timpul prezentul, adică acum, întocmai în acord cu vorba din popor: „nu lăsa pe mâine ceea ce poți face pe azi”.
Hristos ne așteaptă să intrăm în Casa Lui, dar nu (prea) voim. Ne aplecăm și privim numai spre pământ, spre materie, spre treburile zilnice, stând cu privirea duhovnicească în jos. Dar, o persoană care va sta drept, pe verticală, va avea o perspectivă asupra a tot ceea ce vede: zărește cerul, vede aproapele și vede natura înconjurătoare, și mai presus de toate, Îl vede pe Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Psalmul 8, 1).
Mulți dintre noi suntem gârboviți și parcă dorim să rămânem așa chiar dacă Îl avem pe Dumnezeu în mod deplin în Biserică. Există slujitori ai Sfintelor Altare, există slujbe frumoase, există cântare liturgică, lumină și odihnă. Întrebarea este: de ce nu dorim să ne ridicăm mai mult ochii din pământ și să privim cu adevărat pe Hristos, Care mereu ne cercetează și nu ne uită?
Pr. Adrian DOBREANU
Citește și
Pr. Adrian Dobreanu: Meditație la Duminica vindecării orbului din Ierihon
