Adrian Daminescu împlinește astăzi 70 de ani

Sunt voci pe care le recunoști înainte de a recunoaște cântecul. Au o anumită culoare, o căldură și un fel propriu de a așeza cuvintele pe muzică, iar Adrian Daminescu face parte dintre artiștii români cărora timpul nu le-a șters această amprentă. Astăzi împlinește 70 de ani, iar aniversarea lui este și un bun prilej de a ne întoarce spre o perioadă în care muzica ușoară românească se sprijinea mai ales pe voce, melodie și interpretare, fără prea multe artificii între artist și public.

Adrian-Constantin Daminescu s-a născut la 2 octombrie 1956, la Timișoara, într-o familie în care muzica nu era doar pasiune, ci aproape o limbă maternă. Tatăl său, Constantin Daminescu, era compozitor și dirijor, iar mama, Aznif-Elisabeta Daminescu, născută Ekmekgian, era soprană. Într-un asemenea univers, apropierea de muzică a venit firesc. La patru ani a primit o vioară, apoi a studiat pianul, iar mai târziu violoncelul, instrument căruia i-a dedicat mulți ani.

Formarea sa spune multe despre artistul care avea să devină. Nu a pornit pur și simplu spre microfon, ci a trecut prin studiul serios al muzicii, prin instrumente, canto și scenă. În 1970 s-a înscris la Liceul de Muzică din Timișoara, iar doi ani mai târziu cânta deja în grupul Promuzica. Au urmat Helicoidal, Basorelief, Rock Blitz și Columna, etape diferite ale unei perioade în care muzica românească își căuta mereu alte formule de expresie, de la folk progresiv și rock până la cântecul melodic destinat marilor scene. În 1977 a fost admis la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, la secția canto, iar în același an a apărut și pe scena Operei din Constanța.

Poate tocmai această pregătire explică vocea lui greu de încadrat într-o formulă simplă. Este o voce caldă, cu consistență baritonală și cu întindere care urcă spre registrul tenorului, suficient de puternică pentru a umple scena, dar capabilă în același timp de nuanțe foarte personale. În cântecele sale există adesea o combinație de forță și vulnerabilitate, ceea ce a făcut ca multe dintre ele să rămână legate de memoria sentimentală a mai multor generații. „Eu te voi iubi”, „Și m-am îndrăgostit de tine”, „Flori pentru voi” sau „România” sunt titluri care, pentru publicul care a crescut cu muzica acelor ani, nu mai au nevoie de prea multe explicații.

Un episod aparte al carierei sale s-a petrecut după 1990. Ajuns la Londra, Adrian Daminescu a participat la emisiuni de televiziune dedicate României și tot acolo a compus cântecul „România”, înregistrat în studiourile lui Peter Wilson. După revenirea în țară, a continuat să compună și să cânte, iar în 1995 a apărut albumul „Bucăți din mine”. Spre sfârșitul anilor ’90 s-a apropiat și de muzica de film, înainte de a reveni mai vizibil pe scenă și în emisiunile de televiziune după 2005.

Privită de la distanța anilor, cariera lui Adrian Daminescu vorbește despre un tip de artist care s-a format într-o vreme în care drumul până la scenă era lung și presupunea școală, instrument, tehnică vocală și multă răbdare. Dincolo de repertoriu și de succesul unor melodii, a rămas timbrul acela imediat recognoscibil, poate cea mai importantă avere a unui interpret. La 70 de ani, Adrian Daminescu aparține deja unei istorii a muzicii românești care nu trebuie privită doar cu nostalgie, ci și ascultată din nou. Unele cântece îmbătrânesc odată cu epoca lor. Altele păstrează ceva din vocea timpului în care au fost scrise și, când le auzi din nou, deschid o ușă pe care credeai că ai închis-o de mult.