Una dintre cele mai frumoase și mai profunde perioade din cursul anului bisericesc este cea a Triodului, de 10 săptămâni, timp liturgic sfințitor și binecuvântat în urcușul nostru duhovnicesc care începe cu duminica de astăzi, a vameșului și a fariseului culminând cu Învierea din morți a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Sfânta Evanghelie consemnată de Sfântul Evanghelist Luca (18, 10–14) este așezată începând cu această zi tocmai pentru a înțelege cât mai bine relația noastră în raport cu Dumnezeu. În același timp este și un exemplu de viață duhovnicească prin care Hristos îl oferă ucenicilor și celor care erau de față, dar mai cu seamă elitelor politico-religioase de atunci, care se credeau plini de virtuți și de fapte bune. În acest context rostește Mântuitorul pilda vameșului și a fariseului.
Vameșul și fariseul, două persoane cu funcții în comunitate, s-au suit la templu să se roage. Evenimentul se petrece la templul din Ierusalim, la ora obișnuită de rugăciune.
Rugăciunea este forma de apropiere și de a sta împreună în dialog cu Dumnezeu, fiind la îndemână oricui, fie bogat sau sărac, fie om de înaltă cultură sau simplu om de rând. Nu este important cine o rostește ci modul cum se roagă. Pentru că, vom vedea în continuare, că de aici pleacă totul.
Rugăciunea fariseului a fost una formală, în duhul Legii Vechi, cu toate că era o persoană care își ducea la bun sfârșit îndatoririle morale, față de templu, și în raport cu propria viață religioasă. Înaintea lui Dumnezeu s-a autoevaluat în comparându-se cu vameșul și cu „ceilalți”, și nu a dat dovadă de smerenie, lăudându-se cu faptele sale. Și aceasta s-a întâmplat chiar dacă, spre surprinderea noastră, a început cu cuvinte de mulțumire „Dumnezeule, Îți mulțumesc…” (Luca 18, 11). De aici învățăm faptul că înaintea lui Dumnezeu trebuie să fim smeriți, să nu ne credem superiori, și să Îl rugăm să ne ajute în a lucra la iubirea aproapelui, pe care fariseul îi numește „ceilalți”; ceea ce înseamnă că acesta era lipsit de iubire.
Rugăciunea vameșului a fost diferită de rugăciunea fariseului, pentru că a fost rostită cu multă smerenie „ și nu voia nici ochii să-și ridice către cer” (Luca 8, 13). Pentru că „stătea departe”, însemna că se considera mic pentru că el credea în măreția și milostivirea lui Dumnezeu. Rugăciunea care se naște din adâncul inimii, este simplă, transparentă și fără justificări. Aceste cuvinte puține – „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” –, reprezintă totuși esențialul. Contrastul dintre cei doi este că fariseul îi considera pe ceilalți păcătoși, pe când vameșul se considera păcătos pe sine. Ce concluzie desprindem de aici? Că o rugăciune sinceră înaintea lui Dumnezeu constituie o mărturisire cinstită unde te poți elibera de povara păcatelor.
Referindu-ne la fiecare dintre noi, știm că rugăciunea este cea mai intimă și mai importantă experiență spirituală pe care o putem săvârși și care ne apropie de Dumnezeu. Trebuie să spunem faptul că, atât cât ne este de arzătoare rugăciunea și cât suntem de rugători, așa suntem și în viața de zi cu zi!
Iar concluzia este arătată de Hristos, în încheierea parabolei: „oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14). Fariseul cel mândru și lăudăros se înălţase pe sine dar Hristos îl pune pe ultimul loc; vameşul se smerise şi a fost așezat pe locul cel dintâi, pentru că înălțarea se dobândește prin coborâre. De ce? Fiindcă Creatorul lucrează cu fiecare dintre noi în funcție de comportamentul nostru spiritual, de starea noastră lăuntrică și de modul cum ne raportăm la aproapele nostru!
Să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne călăuzească pașii spre a înțelege cu adevărat ceea ce înseamnă rugăciunea și îndatoririle noastre față de El, de biserică și semeni, deschizându-ne ochii sufletești și trupești spre a privi la înălțimea cerului, de unde se coboară iubirea, mila și milostivirea lui Dumnezeu!
Pr. Adrian DOBREANU
Citește și
Pr. Adrian Dobreanu: Scurtă meditație la praznicul Întâmpinării Domnului
