Localitatea Hărniceşti este situată la poalele masivului Gutâi, pe valea Marei, între localităţile Deseşti şi Sat Şugatag, pe DN18, drum ce leagă municipiul Baia Mare de Sighetu Marmaţiei. Acestea sunt cele mai apropiate oraşe, în legendarul „Maramureş istoric”. Pseudo legenda, potrivit căreia numele satului ar veni de la hărnicia unei femei, ne duce cu gândul, fie la o atestare foarte veche a localităţii de pe vremea legendarilor „uriaşi,” fie la o prezentare mult îndulcită a faptului că localitatea a fost o lungă perioadă de timp locuită de iobagi.
Așezarea este atestată documentar în anul 1360 și a fost proprietatea familiilor din Giulești, urmașe a voievodului Dragoș.
Biserica monument istoric datează din anul 1678-1679 și este amplasată pe un pinten de deal iar lemnul din care a fost construită, s-a procurat dintr-o pădure din apropiere. Identitatea meşterilor populari care au construit-o, a rămas necunoscută. Se poate ca în anul 1717, biserica să fi fost cuprinsă de incendiu şi în mare parte refăcută. Aşa se explică datarea ei în anul 1770 la diferiţi cercetători. În Monumente istorice şi de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului” este consemnat că biserica exista în anul 1665. Existenţa ei în secolul al XVII-lea este susţinută şi de academicianul Nicolae Stoicescu.
Biserica este făcută din bârne mari suprapuse, fiecare având lăţimea de 50-60cm. Absida altarului este poligonală decroşată, naosul supraînălţat este acoperit cu o boltă semicirculară şi împreună cu pronaosul au formă dreptunghiulară cu streaşină dublă. Pe latura vestică a edificiului este situat turnul – clopotniţă, a cărui şarpantă este în formă de coif.
Lăcașul de cult are în interior un patrimoniu de mare valoare artistică și documentară. Acesta cuprinde cinsprezece icoane pe lemn și două pe sticlă și o cruce de lemn, pictată, de formă paleocreștină. Câteva dintre icoane au fost prezentate în cadrul unor expozitii de artă veche românească, în străinătate.
Biserica a fost complet restaurată în anul 1997. În trecut, lăcașul de cult avea un echilibru arhitectural perfect dar, în urma numeroaselor modificări, acesta s-a pierdut.
