Când eram în clasa a II-a, în oraş la noi se construia vârtos socialismul. Apăruseră blocurile. Cartiere de blocuri locuite de mineri şi odraslele lor. Şi totuşi, la umbra acestora, viaţa se desfăşura aproape patriarhal. Tata venea de la serviciul lui de la mină. Vecinii noştri aşijderea. Tata mânca ciorbă de fasole cu salată de ceapă roşie. Mama îl întreba: “Să-ţi mai pun un blid de zamă?”. Vecinii noştri aşijderea mâncau. Noi ne jucam în curtea blocurilor tenis cu piciorul. Pe terenul dintre cei doi plopi. Se stârnea un praf înnecăcios. Sub nuc, tata cu vecinii jucau şeptică. Din bucătării ajungeau până la noi mirosurile de rântaş.
După discursul lui Ceauşescu din 1968, ăla contra ruşilor, unul dintre vecinii noştri a venit de la mină şi a pus-o pe nevastă-sa să-i facă un sex oral. De fapt, a învăţat-o cum se face treaba. Şi… omul văzuse o poză în vestiarul minerilor. Un occidental putred şi uşor crăcănat era satisfăcut de o occidentală blondă şi zâmbitoare. Cu gura. Impresionat, vecinul s-a lăsat atins de putrefacţia aia imperialistă. A pus-o în aplicare. Şi… a urmat divorţul. Întâmplarea a circulat cu viteză. S-a ajuns la Comitetul Oamenilor Muncii care l-au dat afară de la mină. Părinţii vecinului nu l-au mai primit la ei în casă.
A început un soi de singurătate vinovată care a durat trei ani lungi şi pustii.
Vecinul se plimba pe malurile Săsarului ascunzându-se de oameni. După trei ani a murit pe malurile aceluiaşi râu Săsar. În dreptul Primăriei.
Noi nu comentam nimic. Sexul oral devenise un mister al terenului de tenis cu piciorul dintre cei doi plopi.
La puţină vreme, o fetiţă de la etajul trei dintr-un bloc nou a rămas gravidă cu un fotbalist de 19 ani din Rădăuţi. Pe fetiţă o chema Adela. Femeile din casa scărilor comentau incidentul. Sexul oral al minerului intrase în uitare.
Adela a născut o fetiţă. Fotbalistul s-a transferat la Fălticeni. Noi am văzut-o pe Adela cu burta mare.
Jucam fotbal cu piciorul în fiecare zi. Ne-ar fi plăcut şi nouă să experimentăm ceea ce Adela deja ştia. Dar trebuia să devenim buni comunişti. Trebuia să ajungem “oamenii noi”. Toţi o invidiam pe Adela. Apoi nu am mai văzut-o pe colega noastră cu burta ei mare. Părinţii ei au dus-o la Carei într-un alt bloc în care locuiau vopsitori de la combinat.
Pentru noi, jucătorii de tenis de picior dintre cei doi plopi, atât vecinul ce fusese divorţat de soţia lui, cât şi colega noastră Adela, au rămas misterele adânci ale vieţii noastre de elevi. Jucam tenis cu piciorul şi aşteptam zilnic să se mai întâmple lucruri misterioase. Şi ele se chiar întâmplau.
Marian ILEA
