„Mamă, tată, uite! Uite ce pot! Uite ce am făcut!”. Copilul își ridică desenul, își cheamă părintele lângă construcția din mijlocul camerei sau repetă o mișcare până când se asigură că este urmărit. Adultul răspunde uneori cu un „Bravo!” spus în timp ce citește un mesaj, iar copilul insistă: „Dar uită-te!”. Pentru el, bucuria reușitei include participarea părintelui, interesul din privire și posibilitatea de a povesti cum a ajuns până acolo. Într-o asemenea scenă, aparent măruntă, se desfășoară o parte importantă din construirea relației.

Peste câțiva ani, același părinte poate ajunge să se întrebe de ce adolescentul îi povestește atât de puține, de ce răspunde scurt și cum ar putea să se apropie din nou de el. Întrebarea merită privită și prin istoria conversațiilor dintre ei: cum au fost primite poveștile copilului, cât loc au avut emoțiile lui și ce se întâmpla atunci când venea cu o greșeală, o teamă sau o bucurie. Disponibilitatea de a vorbi despre lucrurile importante se sprijină și pe experiențele repetate de a fi ascultat în situațiile obișnuite.

În primii ani, copilul descoperă relația prin schimburi concrete. Arată ceva, urmărește reacția adultului, adaugă un gest sau un cuvânt și așteaptă continuarea. Psihologia dezvoltării descrie prin atenție comună coordonarea atenției copilului și a adultului asupra aceluiași obiect sau eveniment. În asemenea interacțiuni, părintele urmărește interesul copilului și contribuie prin cuvinte, expresii și gesturi, oferindu-i ocazii de învățare și de participare la o conversație. Când copilul ne arată un turn, putem observa cum a așezat piesele și îl putem întreba cum a reușit să îl țină în echilibru. Când ne întinde un desen, îi putem urmări explicația înainte să apreciem rezultatul. În felul acesta, îi cunoaștem preocupările și îi oferim experiența că poate aduce ceva din lumea lui în relația cu noi.

Uneori caută încurajare, alteori ajutor, confort sau libertatea de a încerca singur, iar răspunsul potrivit cere să înțelegem ce solicită în acel moment. Viața de familie se desfășoară însă printre responsabilități, oboseală și sarcini care cer simultan atenția adultului. Telefonul adaugă acestei realități posibilitatea de a fi permanent disponibil pentru oameni și activități aflate în altă parte. Părintele stă lângă copil, dar participă la o conversație profesională, urmărește o știre sau răspunde într-un grup. Copilul începe să vorbească, apare o notificare, privirea adultului se mută, iar povestea rămâne suspendată. Suntem conectați la ceea ce se întâmplă la distanță, în timp ce legătura cu persoana de lângă noi așteaptă să fie reluată. Ceea ce contează pentru relație este felul în care aceste întreruperi se repetă și ce se întâmplă după ele.

De câte ori copilul trebuie să reia ce a spus? Câte povești rămân neterminate? Cât de des revenim din proprie inițiativă? Un răspuns întârziat sau o după-amiază aglomerată se înțeleg în contextul unei relații mai ample. Atenția se îndreaptă asupra obiceiurilor care se formează și asupra locului pe care copilul îl găsește, zi de zi, pentru a participa la viața noastră. A fi disponibil presupune și a comunica limite realizabile. Copilul poate învăța să aștepte atunci când primește repere potrivite vârstei și întâlnește un adult care revine: „Termin de pus masa, apoi vin să îmi arăți.” Când părintele îl caută din proprie inițiativă și spune „Am terminat, hai să văd”, copilul trăiește experiența unei înțelegeri respectate. Dacă sarcina durează mai mult, explicația și stabilirea unui alt moment îl ajută să înțeleagă ce se întâmplă.

În același timp, disponibilitatea părintelui are nevoie de condiții concrete, precum împărțirea responsabilităților, sprijinul altor adulți și posibilitatea de a se odihni. Relația se construiește și în conversațiile care solicită mai multă răbdare: când copilul vine supărat, recunoaște o greșeală sau povestește un conflict. În asemenea momente, adultul are de înțeles experiența copilului și de stabilit ce urmează. Dacă află că acesta a lovit un coleg, poate asculta împrejurările, poate recunoaște furia și poate formula ferm limita, discutând apoi despre repararea situației și despre alternative.

Ascultarea îi oferă informațiile necesare pentru a interveni potrivit, iar copilul are ocazia să învețe că poate spune ce s-a întâmplat și că va fi ajutat să își asume comportamentul. Experiența acestor conversații devine relevantă când, în adolescență, ne dorim sinceritate, cooperare și respectarea regulilor de siguranță. Adolescentul își formează propriile opinii, acordă mai multă importanță prietenilor și are nevoie de intimitate, astfel încât apropierea capătă alte forme. Părintele rămâne responsabil pentru limite, iar felul în care le explică și ascultă perspectiva copilului contribuie la calitatea dialogului. Interesul pentru viața lui se exprimă prin întrebări care urmăresc să înțeleagă, prin răbdarea de a auzi un răspuns incomod și prin capacitatea de a continua discuția după un dezacord.

Bazele încrederii se pun în copilărie, iar relația rămâne deschisă schimbării. O copilărie în care adultul a fost atent nu garantează că adolescentul va împărtăși totul sau va accepta fiecare cerință; comportamentul lui se înțelege prin mai mulți factori, inclusiv etapa de dezvoltare și experiențele actuale.

Totodată, dificultățile de comunicare pot fi abordate și mai târziu, prin schimbări consecvente în felul în care părintele participă la relație. O asemenea schimbare poate începe prin recunoașterea unui moment ratat: „M-am uitat la telefon în timp ce vorbeai și am pierdut o parte din poveste. Îmi pare rău. Acum pot să te ascult.” Copilul poate relua imediat sau poate avea nevoie de timp, iar adultul își poate păstra disponibilitatea și poate reveni ulterior. Când întreruperile sunt frecvente, cuvintele capătă greutate printr-o măsură observabilă: telefonul rămâne deoparte la masă, conversațiile profesionale primesc un interval separat, iar timpul de joacă este protejat de notificări.

Relația se alcătuiește din asemenea experiențe repetate, în care copilul descoperă ce poate împărtăși și cum este primit. Astăzi ne cheamă să vedem un desen, mâine ne povestește o întâmplare din pauză, iar peste ani poate căuta un moment în care să vorbească despre o alegere dificilă. Între aceste situații există o continuitate pe care o susținem prin interes, limite previzibile și revenirea la conversație. Când auzim „Mamă, tată, uite!”, avem în față una dintre ocaziile de a construi această familiaritate: ne apropiem, urmărim ce ne arată și îi lăsăm loc să ne povestească.

CECILIA ARDUSĂTAN – Psiholog clinician și psihoterapeut specialist

Colaboratoarea noastră activează în cabinetul propriu, unde oferă servicii de psihoterapie pentru adulți, parenting, copii și adolescenți, precum și servicii de psihologia sportului, și în cadrul Ardoria Impact, companie de consultanță organizațională pe care a cofondat-o alături de Dr. Adrian Ardusătan, contribuind cu programe de coeziune de echipă și gestionare a stresului în mediul corporate.

O găsiți activă permanent pe site-urile personale www.ardusatancecilia.ro și www.ardoriaimpact.ro, precum și pe rețelele de socializare: Facebook (https://www.facebook.com/psihoterapeut.Ardusatan/), Instagram (https://www.instagram.com/ardus.cecilia/), TikTok (https://www.tiktok.com/@arduscecilia), Youtube (https://www.youtube.com/@ArdusCecilia). Dați like, share, subscribe!

*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!

Citește și

Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Independența se construiește și cu resurse, nu doar cu ambiție

Lasă un comentariu