În urmă cu 21 de ani, aproximativ 4.000 de mineri protestau la Baia Mare pentru viitorul unei industrii care se apropia de sfârșit
La 4 noiembrie 2005, aproximativ 4.000 de mineri din mai multe regiuni ale țării se adunau la Baia Mare pentru a protesta împotriva modului în care era pregătită restructurarea industriei miniere, într-un moment în care mii de oameni își vedeau amenințate locurile de muncă, iar comunități întregi se confruntau cu perspectiva dispariției unei activități care le susținuse existența vreme de generații.
La 4 noiembrie 2005, în fața Casei de Cultură a Sindicatelor din Baia Mare, aproximativ patru mii de mineri participau la o manifestație de protest care avea să rămână unul dintre momentele importante de mobilizare sindicală din ultimii ani de activitate ai mineritului neferos din nordul României. Veniseră din Maramureș, Bistrița-Năsăud, Gorj, Mehedinți și Vâlcea, aduși împreună de nemulțumirile provocate de restructurarea unei industrii care, după mai bine de un deceniu de transformări economice, își pierdea treptat capacitatea de a susține locurile de muncă de care depindeau numeroase comunități.
Reducerile succesive de personal, diminuarea subvențiilor și perspectiva închiderii exploatărilor provocaseră tensiuni între sindicate, conducerea companiei și autoritățile centrale, iar pentru minerii care continuau să lucreze în subteran fiecare nouă măsură de restructurare aducea incertitudini asupra propriului viitor. În spatele cifrelor prezentate de ministere și al programelor de eficientizare se aflau oameni pentru care mineritul nu fusese niciodată o activitate economică oarecare, ci o meserie dificilă, practicată în condiții de risc, care le asigurase existența și le oferise, în același timp, un loc bine definit în comunitățile din care făceau parte.
Potrivit relatărilor publicate în presa vremii, protestatarii solicitau adoptarea prin lege a unei strategii naționale de restructurare a sectorului minier, acordarea unor plăți compensatorii corespunzătoare condițiilor grele și periculoase de muncă și asigurarea fondurilor necesare funcționării exploatărilor. Reprezentanții Uniunii Sindicatelor Miniere Maramureș și ai Uniunii Sindicatelor Miniere „Nordmin” avertizau că bugetul prevăzut pentru anul următor era insuficient pentru continuarea extracției și prelucrării minereurilor, pentru plata utilităților și pentru achitarea drepturilor celor care urmau să fie disponibilizați. În relatările de atunci era avansată perspectiva concedierii a încă 1.560 de salariați în ianuarie 2006, iar această posibilitate făcea ca viitorul companiei să fie privit cu o îngrijorare care depășea cu mult problema imediată a locurilor de muncă.
Nemulțumirile minerilor nu erau împărtășite de conducerea Ministerului Economiei și Comerțului. Codruț Șereș, ministrul de la acea vreme, considera protestul nefondat și vorbea despre o posibilă influență politică asupra manifestației, în timp ce sindicatele atrăgeau atenția asupra consecințelor sociale ale măsurilor pregătite de Guvern. Dincolo de această dispută, documentele economice ale perioadei arată că restructurarea era deja în desfășurare și că perspectivele industriei miniere neferoase deveniseră tot mai restrictive. În baza de date European Restructuring Monitor, administrată de Eurofound, sunt consemnate programe care însumau 2.244 de disponibilizări, dintre care 1.244 pentru anul 2005 și încă 1.000 aprobate ulterior, în ianuarie 2006. Diferențele dintre cifrele anunțate în timpul protestului și cele înregistrate în documentările ulterioare reflectă modificările succesive ale programelor de restructurare, însă amploarea reducerilor de personal nu mai putea fi pusă la îndoială.
Pentru a înțelege ce reprezenta această perspectivă în Maramureș, trebuie privită istoria unei regiuni în care mineritul contribuise, timp de secole, la formarea orașelor, la dezvoltarea meșteșugurilor și la organizarea vieții economice. Baia Mare nu devenise întâmplător unul dintre principalele centre miniere ale Europei Centrale, după cum nici Baia Sprie, Cavnic, Băiuț, Borșa sau celelalte localități miniere nu își construiseră identitatea independent de bogățiile subsolului. Exploatarea aurului, argintului și a minereurilor neferoase influențase evoluția întregii regiuni, atrăsese specialiști, favorizase apariția unor instituții de învățământ tehnic și dezvoltase o cultură profesională în care experiența acumulată în subteran avea o valoare aparte.
În noiembrie 2005, sindicaliștii încercau să obțină garanții înainte ca acest proces să devină ireversibil. Planurile prezentate atunci indicau închiderea exploatărilor datorită dificultăților financiare și problemelor legate de respectarea normelor de mediu, care, inevitabil, aveau să grăbească oprirea producției în mai multe unități.
Ceea ce avea să se întâmple în iunie 2007 la Cavnic ilustrează cât de repede se apropiase sfârșitul unei industrii pe care minerii încercaseră să o apere la manifestația din Baia Mare. La 4 iunie, aproximativ 150 de angajați ai exploatării miniere Cavnic protestau în curtea unității, după ce aflaseră că activitatea urma să fie oprită definitiv. Potrivit relatărilor din presa vremii, minerii amenințau că se vor bloca în subteran dacă situația nu va fi rezolvată, iar tensiuni asemănătoare existau la Baia Sprie și la Turț. Întreruperea alimentării cu energie electrică a Flotației Centrale, după o încercare de reeșalonare a datoriilor, făcuse imposibilă continuarea normală a activității, iar oamenii care, cu mai puțin de doi ani înainte, participaseră la proteste pentru salvarea mineritului se confruntau acum cu perspectiva imediată a pierderii locurilor de muncă.
Între manifestația celor patru mii de mineri de la Baia Mare și protestul celor aproximativ 150 de angajați de la Cavnic se poate urmări, prin documentele și relatările vremii, trecerea de la încercarea de a influența o strategie națională la confruntarea directă cu închiderea exploatărilor. Dacă în noiembrie 2005 sindicaliștii discutau încă despre finanțarea producției pentru anul următor și despre condițiile în care ar fi trebuit să se desfășoare restructurarea, în iunie 2007 minerii din Cavnic ajunseseră să amenințe cu blocarea în subteran pentru a împiedica oprirea activității. Cele două momente, despărțite de numai nouăsprezece luni, arată cât de repede se modificaseră perspectivele unei industrii care susținuse economia regională timp de generații.
Obiecte și fotografii istorice din colecția muzeală de la Tarnița–Băița, Tăuții-Măgherăuș
Dincolo de problemele economice și de mediu, există însă și o altă moștenire a mineritului, păstrată în colecțiile muzeelor băimărene și în memoria celor care au lucrat în exploatări. La Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș se află aproximativ 1.500 de piese care permit reconstituirea evoluției acestei industrii, de la unelte și mijloace de transport al minereului până la lămpile folosite în subteran, documente și fotografii. Fiecare dintre aceste obiecte aparține unei istorii în care progresul tehnic poate fi urmărit alături de transformările muncii, iar ceea ce astăzi este considerat patrimoniu muzeal a reprezentat, pentru generațiile de mineri, o parte obișnuită a existenței lor profesionale.
La Muzeul Județean de Mineralogie „Victor Gorduza”, colecția de peste 16.000 de eșantioane minerale provenite din regiunea Baia Mare oferă o altă perspectivă asupra bogățiilor care au făcut posibilă dezvoltarea mineritului maramureșean. Cristalele și asociațiile minerale extrase din zăcămintele de la Cavnic, Herja, Baia Sprie, Băiuț sau din alte exploatări ale regiunii au astăzi o valoare științifică și estetică recunoscută, unele exemplare fiind considerate rarități la nivel mondial. Privite în vitrine, aceste formațiuni impresionează prin formele și culorile lor, dar au în spate și o istorie a muncii oamenilor care le-au descoperit și le-au adus la suprafață, într-o vreme în care minele reprezentau încă o componentă importantă a economiei locale.
Vasile Petrovan
Citește și:
Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.
