Luna și două stele roșiatice vor desena în această noapte un triunghi luminos, amintind de vechi povești despre iubire și dor.
În liniștea acestei nopți de toamnă, Luna, Aldebaran și Betelgeuse vor alcătui un triunghi luminos, vizibil cu ochiul liber. Dincolo de frumusețea acestei întâlniri aparente, cele trei corpuri cerești ne poartă spre povești foarte vechi, în care oamenii au încercat să explice, prin zei, vânători și iubiri imposibile, ceea ce vedeau deasupra lor.
Există ceva tulburător în felul în care cerul își păstrează frumusețea, indiferent de anotimpurile care trec peste viețile noastre. La sfârșit de octombrie, când zilele se scurtează, copacii pierd ultimele frunze, iar serile capătă liniștea aceea ușor melancolică a toamnei târzii, privirea se poate întoarce către o lume în care timpul pare să curgă altfel. În această noapte, de 29 spre 30 octombrie 2026, Luna și două dintre cele mai cunoscute stele roșiatice ale cerului, Aldebaran și Betelgeuse, vor forma un triunghi luminos, o configurație astronomică deosebit de frumoasă prin simplitatea ei, vizibilă fără telescop sau alte instrumente, acolo unde norii vor lăsa cerul descoperit.
Potrivit calendarului astronomic publicat de Star Walk, fenomenul va putea fi observat în mai multe regiuni ale lumii, inclusiv din Europa, începând din partea târzie a serii și până înainte de răsăritul Soarelui. Luna, aflată în descreștere după faza de Lună Plină din 26 octombrie, va avea încă aproximativ patru cincimi din suprafața aparentă luminată, în timp ce Aldebaran și Betelgeuse vor străluci cu nuanțele lor caracteristice de portocaliu și roșu. Privite de pe Pământ, cele trei puncte luminoase vor alcătui un triunghi larg, apropiat în anumite momente de forma unuia isoscel, ale cărui proporții se vor modifica treptat pe măsură ce Luna își continuă deplasarea pe cer.
Aldebaran este steaua care marchează, în reprezentările tradiționale ale constelației Taurului, ochiul animalului. Numele său provine din arabă și înseamnă „cel care urmează”, o referire la faptul că steaua pare să urmărească pe cer grupul Pleiadelor, cunoscut și sub numele de Cele Șapte Surori. Este o denumire în care observația astronomică și imaginația oamenilor de demult se întâlnesc într-un mod aproape firesc, pentru că ideea de a urma pe cineva, fără a-l ajunge vreodată, a fost dintotdeauna apropiată de poveștile despre așteptare, dor și iubire.
Pleiadele au avut un loc aparte în mitologia greacă. Legenda spune că erau cele șapte fiice ale titanului Atlas și ale Pleionei, urmărite de uriașul vânător Orion, până când Zeus, înduioșat de soarta lor, le-a așezat printre stele. Astfel, urmărirea începută pe Pământ a continuat, în imaginația celor vechi, pe bolta cerească, unde Orion pare să vină mereu din urma Pleiadelor. Nu toate versiunile mitului sunt identice, dar imaginea unei căutări nesfârșite a rămas una dintre explicațiile poetice prin care grecii au legat între ele constelațiile.
În apropiere, Betelgeuse luminează umărul vânătorului Orion, una dintre cele mai ușor de recunoscut figuri ale cerului de iarnă. Este o stea supergigantă roșie, aflată într-o etapă avansată a existenței sale, cu mult mai mare decât Soarele și cu o strălucire care ajunge până la noi după o călătorie extrem de lungă. Culoarea ei nu este un efect al atmosferei sau o iluzie a ochiului, ci reflectă caracteristicile fizice ale stelei, a cărei suprafață este mai rece decât cea a Soarelui.
Și Luna are, în mitologia vechilor greci, propria poveste de dragoste. Selene, zeița Lunii, s-ar fi îndrăgostit de Endymion, un tânăr de o frumusețe neobișnuită, despre care unele versiuni ale legendei spun că a primit darul unui somn fără sfârșit, păstrându-și astfel tinerețea. Selene cobora să-l privească în locul unde dormea, pe muntele Latmos, revenind mereu la cel pe care îl iubea, deși acesta rămânea cufundat în somn. Povestea a traversat secolele și a inspirat poeți și artiști, pentru că în ea se regăsește una dintre cele mai vechi neliniști omenești, aceea de a iubi ceva ce nu poate fi atins pe deplin.
Privită în lumina acestor legende, întâlnirea aparentă dintre Lună, Aldebaran și Betelgeuse capătă un înțeles care depășește simpla geometrie a cerului. Avem Luna unei zeițe îndrăgostite, steaua al cărei nume vorbește despre urmărirea Pleiadelor și lumina roșiatică de pe umărul vânătorului Orion. Nu există o legendă antică despre triunghiul pe care îl formează în această noapte, dar poveștile asociate fiecăruia se întâlnesc firesc în imaginația celui care le privește, asemenea unor amintiri diferite care ajung, pentru o clipă, să aparțină aceleiași seri.
Astronomia oferă, desigur, o explicație cu totul diferită. Cele trei corpuri cerești nu se apropie unul de celălalt în spațiu, iar forma pe care o vedem este numai un efect de perspectivă. Luna se află la câteva sute de mii de kilometri de Pământ, Aldebaran la aproximativ 65 de ani-lumină, iar Betelgeuse la câteva sute de ani-lumină. Lumina lor ajunge la noi după intervale de timp incomparabile, astfel încât ceea ce pare o întâlnire în prezent reunește, în realitate, imagini provenite din momente foarte diferite ale trecutului.
Este, probabil, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care astronomia ni le poate spune despre Univers. Când privim cerul, nu vedem totul așa cum există în aceeași clipă, ci primim lumina unor lumi îndepărtate, fiecare purtând cu ea propria istorie. În lumina Lunii se află prezentul nostru apropiat, în lumina lui Aldebaran se păstrează imaginea unei stele de acum câteva decenii, iar în cea a lui Betelgeuse călătorește spre noi o mărturie dintr-un trecut mult mai îndepărtat.
Pentru cei care vor să observe fenomenul din Maramureș, cel mai potrivit moment va fi în partea târzie a serii și după miezul nopții, când cele trei corpuri cerești vor fi suficient de sus deasupra orizontului estic și sud-estic. Aldebaran poate fi identificată prin culoarea sa portocalie, în regiunea constelației Taurului, iar Betelgeuse se află în Orion, în apropierea celor trei stele aproape aliniate care formează cunoscuta Centură a vânătorului. Luna va fi cel mai ușor de găsit, însă vizibilitatea întregului triunghi va depinde de condițiile meteorologice, iar în unele zone ale județului înnorările ar putea îngreuna observația.
Planetariul Baia Mare amintește, în calendarul astronomic al lunii octombrie, și de activitatea Orionidelor, curentul meteoric asociat cometei Halley. Deși meteorii mai pot fi observați în această perioadă, maximul de activitate a avut loc deja în jurul datei de 21 octombrie, astfel că noaptea aceasta nu trebuie confundată cu momentul de vârf al unei ploi de stele.
Dincolo de date, de distanțe și de mișcările pe care astronomii le pot calcula cu precizie, cerul continuă să păstreze ceva din felul în care l-au privit oamenii de-a lungul mileniilor. Pentru cei vechi, stelele erau repere ale anotimpurilor, dar și locuri în care se puteau păstra poveștile despre zei, despre oameni și despre ceea ce nu poate fi cuprins într-o singură viață. Pentru noi, ele au devenit lumi fizice, îndepărtate și măsurabile, fără ca înțelegerea lor să le fi răpit frumusețea.
Iar într-o seară târzie de octombrie, când răcoarea toamnei se așază peste orașe și sate, merită să ridicăm pentru câteva clipe privirea. Dincolo de întuneric, Luna își va continua drumul, Aldebaran va străluci în apropierea Taurului, iar Betelgeuse va lumina umărul vânătorului Orion. Nimic nu se va schimba în mersul lor firesc, dar pentru cineva care privește cerul, această întâlnire de lumină ar putea rămâne o amintire frumoasă, dintre acelea care se păstrează mult după ce noaptea a trecut.
Vasile Petrovan
Citește și:
Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.
