Povestea celor 13 zile ale Revoluției Ungare din 1956

În urmă cu 70 de ani, la 23 octombrie 1956, o demonstrație studențească începută pe străzile Budapestei se transforma într-o revoluție împotriva dictaturii comuniste și a dominației sovietice, declanșând una dintre cele mai dramatice confruntări ale Războiului Rece, ale cărei urmări aveau să ajungă până în România, inclusiv în Maramureș.

Sunt momente în istorie când oamenii par să uite, pentru câteva zile, că frica le-a condus viața vreme de ani întregi. Când ceea ce ieri se rostea numai în șoaptă devine, aproape inexplicabil, strigătul unei mulțimi. Când străzile unui oraș încetează să mai aparțină puterii și devin, pentru o vreme, locul în care o societate încearcă să-și hotărască singură viitorul. Așa s-a întâmplat la Budapesta, în toamna anului 1956.

Revoluția ungară nu a început cu tancuri, cu un plan militar ori cu o conspirație pregătită în străinătate, așa cum avea să pretindă propaganda comunistă. A început cu studenți, cu nemulțumiri acumulate, cu revendicări pentru libertate și cu speranța că schimbările devenite posibile în alte țări ale Europei de Est puteau ajunge și în Ungaria. Avea să dureze mai puțin de trei săptămâni în forma sa revoluționară deschisă. Suficient însă pentru a arăta că imperiul sovietic nu era atât de sigur pe supunerea popoarelor din jurul său pe cât încerca să pară. Și suficient pentru a lăsa în urmă mii de morți, aproape 200.000 de refugiați, închisori, execuții și o memorie pe care nici deceniile de tăcere oficială nu aveau să o șteargă.

Pentru a înțelege explozia din toamna anului 1956 trebuie privită Ungaria de după cel de-al Doilea Război Mondial. Intrată în sfera de influență sovietică, țara cunoscuse instaurarea unui regim comunist dominat de Mátyás Rákosi, caracterizat prin represiune politică, supravegherea societății, procese înscenate și o economie supusă industrializării forțate. Țăranii erau împinși spre colectivizare, populația suporta lipsuri materiale, iar poliția politică, cunoscută prin abrevierea ÁVH, devenise unul dintre cele mai temute instrumente ale regimului.

Moartea lui Stalin, în 1953, deschisese primele fisuri în sistem. La Moscova, noua conducere încerca să se distanțeze de unele dintre excesele stalinismului, fără să renunțe însă la controlul asupra statelor satelite. În Polonia, tensiunile sociale și politice au dus la schimbări în conducerea partidului comunist. În Ungaria, Imre Nagy, un comunist reformator, ajunsese prim-ministru și propusese măsuri de relaxare economică și politică. Înlăturat în 1955, el devenise între timp un simbol al speranțelor de schimbare.

Ecoul evenimentelor a ajuns repede la Budapesta, unde studenții și intelectualii discutau tot mai deschis despre libertatea presei, alegeri, independența națională și retragerea trupelor sovietice. În mediile intelectuale, cercurile de dezbatere, între care Cercul Petőfi, au contribuit la crearea unei atmosfere în care vechile interdicții începeau să fie contestate.

Anul 1956 a adus o nouă tulburare. La Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov denunțase, într-un discurs secret, o parte dintre crimele lui Stalin. Informațiile despre discurs au circulat treptat, iar în întregul bloc răsăritean oamenii au început să se întrebe cât de solid putea fi un sistem care își recunoștea, chiar și parțial, propriile abuzuri. Revoluția nu a izbucnit, așadar, dintr-o singură întâmplare. Ea a fost rezultatul unei acumulări de nemulțumiri pe care regimul nu mai reușea să le controleze.

În după-amiaza zilei de 23 octombrie 1956, studenții Universității Tehnice din Budapesta au pornit într-o manifestație de solidaritate cu schimbările din Polonia. Cu o zi înainte, formulaseră un program de revendicări în 16 puncte, cerând între altele retragerea trupelor sovietice, libertatea exprimării, reforme politice și economice și revenirea lui Imre Nagy la conducerea guvernului.

Manifestația a crescut pe măsură ce locuitorii orașului i s-au alăturat. În Piața Bem, lângă monumentul generalului polonez Józef Bem, figură comună a istoriei revoluționare maghiare și poloneze din secolul al XIX-lea, s-au adunat zeci de mii de oameni. Era o alegere simbolică: protestatarii își legau revendicările de o tradiție mai veche a luptei pentru independență.

Mulțimea a continuat să crească. În apropierea Parlamentului, demonstranții l-au cerut pe Imre Nagy. În alte zone ale orașului, oamenii au început să distrugă simbolurile dominației staliniste. Unul dintre cele mai cunoscute momente ale revoluției a fost dărâmarea uriașei statui a lui Stalin din Budapesta. Monumentul, ridicat pentru a glorifica puterea sovietică, a fost tras de pe soclu, iar în urma lui au rămas, în mod simbolic, doar cizmele. Imaginea avea să devină una dintre reprezentările cele mai puternice ale revoltei.

Drapelele ungare purtate de manifestanți aveau adesea o gaură în mijloc, emblema comunistă fiind decupată, iar absența ei devenise un nou simbol al libertății.

Spre seară, demonstranții s-au îndreptat către sediul Radioului Ungar, cerând difuzarea revendicărilor lor. Confruntarea cu forțele de securitate a degenerat, iar împușcăturile au schimbat natura evenimentelor. Dintr-o manifestație politică se năștea o insurecție armată.

Dimineața zilei de 24 octombrie a găsit Budapesta într-o situație pe care nimeni nu o mai putea controla prin mijloace obișnuite. Trupele sovietice, chemate în sprijinul conducerii comuniste ungare, pătrunseseră în capitală. Blindatele circulau pe străzi, se ridicau baricade, iar grupuri de revoluționari încercau să reziste cu arme obținute din depozite militare, de la soldați sau din alte surse.

În aceeași zi, Imre Nagy devenea din nou prim-ministru. Numirea sa trebuia să calmeze situația, dar revolta depășise deja limitele unei simple schimbări de guvern. În stradă nu se mai cereau doar reforme administrative. O parte tot mai importantă a populației voia sfârșitul dominației sovietice și dreptul de a alege un alt sistem politic. În cartierele Budapestei apăreau grupuri de rezistență formate din muncitori, studenți și tineri de vârste foarte diferite. Unii nu aveau experiență militară. Alții erau foști soldați sau oameni care învățau să folosească armele în condițiile disperate ale luptelor de stradă. Au apărut și consilii muncitorești, forme de organizare prin care angajații unor întreprinderi încercau să preia controlul asupra propriilor instituții și să formuleze revendicări politice și economice.

Aceasta este una dintre particularitățile importante ale revoluției. Mișcarea nu a aparținut unei singure categorii sociale și nici unei doctrine politice unitare. În aceeași revoltă se întâlneau socialiști reformatori, oameni ostili comunismului, muncitori, studenți, intelectuali, credincioși și persoane pentru care independența țării era revendicarea principală. Îi unea respingerea dictaturii și a dominației sovietice, chiar dacă nu toți își imaginau în același fel viitorul Ungariei.

Pe 25 octombrie, în Piața Kossuth, în apropierea Parlamentului, focurile trase asupra unei mulțimi de manifestanți au provocat numeroase victime. Masacrul a accentuat ostilitatea față de conducerea comunistă și față de trupele sovietice. În zilele următoare, confruntările au continuat, dar revoluționarii au început să obțină tot mai mult sprijin. Imre Nagy, inițial prudent, a înțeles treptat că nu putea conduce țara fără să recunoască amploarea mișcării populare. A anunțat încetarea focului, a început reorganizarea guvernului și a acceptat revendicări care păreau de neconceput cu numai câteva zile înainte. Au fost anunțate măsuri de înlăturare a structurilor represive, s-a deschis calea revenirii partidelor politice și s-a discutat retragerea trupelor sovietice.

Începând cu 29–30 octombrie, o parte a trupelor sovietice s-a retras din Budapesta. Pentru locuitorii orașului, această mișcare părea să confirme că revoluția putea reuși. Ziarele începeau să apară fără vechiul control, oamenii discutau deschis despre viitor, iar organizații și partide interzise își reluau activitatea. Revenirea la viața politică a unor personalități, inclusiv a cardinalului József Mindszenty, eliberat din detenție, arăta cât de profund se modifica societatea.

La 1 noiembrie, Imre Nagy anunța neutralitatea Ungariei și retragerea țării din Pactul de la Varșovia, alianța militară dominată de Uniunea Sovietică. Totodată, solicita sprijinul Organizației Națiunilor Unite pentru garantarea independenței. Pentru câteva zile, ungurii au avut motive să creadă că ceea ce părea imposibil devenise realitate. Numai că la Moscova se pregătea deja o altă decizie.

Documentele sovietice desecretizate după prăbușirea comunismului au arătat că intervenția din noiembrie 1956 nu a fost o reacție inevitabilă, decisă din primul moment într-o formă definitivă. La sfârșitul lunii octombrie, conducerea sovietică a oscilat între posibilitatea unei retrageri și recurgerea la o nouă operațiune militară. La 31 octombrie, în cadrul conducerii de la Kremlin, s-a conturat decizia de a interveni din nou pentru a împiedica ieșirea Ungariei din sistemul controlat de Moscova. În calculul sovietic cântăreau mai mulți factori: teama că exemplul Ungariei s-ar putea extinde asupra celorlalte state comuniste, riscul pierderii controlului strategic asupra Europei Centrale și dorința Kremlinului de a nu apărea vulnerabil în fața Occidentului.

Tot atunci izbucnise și criza Canalului Suez. Israelul atacase Egiptul la 29 octombrie, iar Marea Britanie și Franța s-au alăturat operațiunii militare, deschizând o confruntare internațională care a absorbit o mare parte din atenția diplomatică a lumii. Cele două crize s-au desfășurat aproape simultan, dar ar fi simplist să afirmăm că revoluția ungară a fost înfrântă exclusiv din cauza evenimentelor de la Suez. Moscova avea propriile motive strategice pentru a păstra Ungaria în sfera sa de influență, iar documentele desecretizate arată că decizia intervenției a fost rezultatul mai multor considerații politice și militare.

În zorii zilei de 4 noiembrie 1956, Uniunea Sovietică a declanșat o nouă intervenție militară de amploare împotriva Ungariei. Tancurile au pătruns în Budapesta, iar unități sovietice au atacat punctele de rezistență și instituțiile strategice. În unele cartiere, luptele au continuat zile întregi. La radio, Imre Nagy a anunțat intervenția sovietică și faptul că trupele ungare luptau împotriva atacului. Era unul dintre ultimele mesaje ale unui guvern care mai încerca să reprezinte independența țării. În timp ce blindatele sovietice înaintau, muncitori, studenți și tineri înarmați rezistau în cartiere precum Corvin și în alte puncte ale capitalei. Dezechilibrul militar era însă covârșitor. Forțele sovietice dispuneau de tancuri, artilerie și efective mult superioare celor ale revoluționarilor. Rezistența s-a prelungit în unele zone până în jurul datei de 11 noiembrie, dar perspectiva unei victorii militare dispăruse.

La conducerea țării a fost instalat un guvern sprijinit de Moscova, condus de János Kádár. Revoluția fusese înfrântă militar, dar nu și uitată. Bilanțul tragediei a fost greu. Estimările istorice indică aproximativ 2.500 de morți în rândul ungurilor și circa 20.000 de răniți, alături de sute de militari sovietici uciși. Cifrele diferă în funcție de documentele și categoriile de victime luate în calcul.

În anii care au urmat, mii de oameni au fost arestați, numeroși participanți au fost condamnați, iar câteva sute au fost executați în cadrul represiunii. Alții au ales exilul. Aproximativ 200.000 de unguri au fugit din țară, în principal spre Austria și Iugoslavia. Era unul dintre marile exoduri europene ale perioadei postbelice. Printre refugiați se aflau studenți, profesori, muncitori, medici, artiști, familii întregi și tineri care nu știau dacă își vor mai vedea vreodată locurile natale.

Pentru conducerea comunistă de la București, evenimentele din Ungaria au provocat îngrijorare imediată. Gheorghe Gheorghiu-Dej știa că nemulțumirile care izbucniseră în Ungaria existau, sub alte forme, și în România: lipsuri materiale, represiune, controlul presei și al universităților, absența libertăților politice.

La 24 octombrie 1956, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român a emis Circulara nr. 22, destinată activului de partid și instituțiilor. Documentul, ajuns în aceeași seară la Timișoara, arată cât de repede se mobilizau autoritățile pentru a controla interpretarea evenimentelor și pentru a împiedica răspândirea protestelor. În paralel, presa oficială încerca să prezinte revoluția drept rezultatul acțiunii unor elemente ostile, iar Securitatea urmărea reacțiile populației.

Dar solidaritatea și nemulțumirea nu puteau fi suprimate cu totul. În centrele universitare din Timișoara, Cluj, București și Iași au apărut inițiative de protest, discuții și forme de organizare studențească. Unele revendicări priveau condițiile de studiu, altele cereau libertăți politice și retragerea trupelor sovietice din România. La Timișoara, la 30 octombrie, peste 2.000 de studenți au participat la o adunare în care au formulat cereri de reformă. Autoritățile au răspuns prin arestări și anchete.

Cercetările istorice arată că reacțiile din România nu au format o mișcare unitară, condusă de un centru comun. Au existat gesturi de solidaritate, speranțe de schimbare, nemulțumiri economice și temeri legate de extinderea conflictului.

Este important și faptul că opoziția față de regimul comunist nu poate fi redusă la o singură comunitate etnică. Români, maghiari și persoane aparținând altor comunități au reacționat diferit, în funcție de experiențele lor, de informațiile la care aveau acces și de propriile temeri. În multe cazuri, ceea ce îi preocupa era mai puțin geopolitica și mai mult viața de zi cu zi: salariile, alimentația, obligațiile impuse agricultorilor și lipsa libertății. Pentru regim, revoluția ungară a devenit și un pretext pentru înăsprirea supravegherii și represiunii. Arestările, condamnările și exmatriculările nu s-au încheiat odată cu luptele din Budapesta, ci au continuat în anii următori.

În nordul României, ecoul revoluției a avut particularități importante. Regiunea Baia Mare din acea perioadă cuprindea un teritoriu mult mai întins decât județul Maramureș de astăzi, iar diversitatea etnică și legăturile istorice cu spațiul ungar făceau ca informațiile despre Budapesta să circule pe mai multe căi. Cei care cunoșteau limba maghiară puteau asculta direct emisiunile radioului de la Budapesta, în timp ce alți locuitori se informau din presa oficială românească sau încercau să recepționeze posturi străine.

Istoricul Béla Balogh, cercetând documentele fostelor structuri regionale de partid, a arătat că autoritățile urmăreau cu atenție inclusiv grupurile de oameni care se adunau pentru a asculta împreună radioul. Discuțiile despre evenimentele din Ungaria se amestecau cu nemulțumirile deja existente în mediul industrial, în școli și în comunitățile rurale. Această dimensiune locală este importantă tocmai pentru că arată că revoluția nu a fost receptată numai ca un eveniment al unei țări vecine, ci și ca o posibilă schimbare a ordinii politice care domina întreaga Europă de Est.

În aceeași perioadă, autoritățile locale căutau să descopere orice semn de solidaritate cu revoluționarii sau orice contestare a regimului. Privite astăzi, asemenea dosare dezvăluie nu doar existența nemulțumirilor, ci și amploarea fricii autorităților față de circulația informației.

Una dintre cele mai dramatice povești ale revoluției ungare s-a încheiat, pentru o vreme, nu la Budapesta, ci în România. După intervenția sovietică din 4 noiembrie, Imre Nagy s-a refugiat la Ambasada Iugoslaviei din capitala ungară. La 22 noiembrie, după ce primise garanții privind siguranța sa, a părăsit sediul diplomatic împreună cu colaboratorii săi. A fost însă arestat de sovietici și transportat în secret în România. Nagy și persoanele din anturajul său au fost ținute sub supraveghere și izolate în zona Snagovului, în condiții controlate de autoritățile comuniste române și sovietice.

Fostul prim-ministru avea să fie readus ulterior în Ungaria, judecat într-un proces secret și executat la 16 iunie 1958, alături de alți participanți importanți la revoluție.

Era sfârșitul tragic al unui om care pornise din interiorul sistemului comunist, sperând să-l reformeze, și ajunsese să susțină neutralitatea și independența țării sale. Prezența sa forțată în România reprezintă una dintre cele mai semnificative și mai puțin discutate legături dintre istoria românească și revoluția din 1956. Ea arată că regimul de la București nu a fost doar un observator al evenimentelor din Ungaria, ci a participat la mecanismele politice și represive prin care Moscova a încercat să controleze urmările revoluției.

Unul dintre aspectele dureroase ale revoluției a fost distanța dintre sprijinul moral primit de unguri și ajutorul militar pe care unii dintre ei îl sperau. În capitalele occidentale, revolta a provocat admirație și îngrijorare. Presa relata luptele, opinia publică manifesta solidaritate, iar Organizația Națiunilor Unite a dezbătut intervenția sovietică. Dar Statele Unite și aliații lor nu au intervenit militar. Documentele americane desecretizate arată că administrația președintelui Dwight Eisenhower considera riscul unei confruntări directe cu Uniunea Sovietică prea mare. În același timp, criza Canalului Suez împărțea atenția diplomatică și crea tensiuni chiar între statele occidentale.

Națiunile Unite au cerut retragerea trupelor sovietice și au constituit ulterior o comisie specială de anchetă asupra evenimentelor din Ungaria. Raportul prezentat în 1957 a respins explicația propagandistică potrivit căreia revoluția ar fi fost provocată de o conspirație occidentală. Comisia a descris-o drept o mișcare națională spontană, născută din nemulțumiri profunde și susținută de categorii sociale diverse, dar documentele și condamnările diplomatice nu au putut schimba rezultatul confruntării militare.

A fost una dintre lecțiile amare ale Războiului Rece. Europa era împărțită între două blocuri militare, iar solidaritatea politică nu garanta eliberarea unei țări aflate în sfera de influență a unei superputeri.

După 1956, conducerea instalată de Moscova a încercat să impună o interpretare oficială a evenimentelor, prezentând revoluția drept o acțiune ostilă ordinii socialiste. Numele participanților, destinele celor executați și suferința familiilor lor au fost împinse spre tăcere, dar memoria nu a dispărut. A supraviețuit în familii, în exil, în însemnări, în fotografii, în literatura interzisă și în amintirile celor care trecuseră prin zilele revoluției.

La 16 iunie 1989, reînhumarea solemnă a lui Imre Nagy și a altor victime ale represiunii a devenit unul dintre marile momente simbolice ale sfârșitului comunismului în Ungaria. Câteva luni mai târziu, la 23 octombrie 1989, chiar în ziua aniversării revoluției, era proclamată Republica Ungară, marcând schimbarea regimului politic. Istoria întorcea țării o dată pe care puterea încercase să o transforme într-un motiv de teamă.

Astăzi, memoria revoluției este păstrată și în România. La Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației, o sală inaugurată în 2006, în colaborare cu Institutul pentru Istoria Revoluției din 1956 de la Budapesta, prezintă desfășurarea evenimentelor, încercările de reformă și represiunea sovietică. Este o prezență importantă într-un muzeu care vorbește despre suferințele produse de dictatura comunistă în România și în Europa de Est.

Aniversarea celor 70 de ani este marcată în aceste zile și în comunitățile maghiare din Maramureș, prin proiecții de filme și întâlniri culturale organizate la Sighetu Marmației, Baia Sprie, Baia Mare și în alte localități. Pentru generațiile care nu au trăit comunismul, asemenea evenimente pot părea îndepărtate. Dar ele amintesc cât de fragilă poate deveni libertatea atunci când instituțiile statului nu mai răspund cetățenilor, iar puterea politică se sprijină pe represiune și pe controlul informației.

Revoluția din 1956 a fost înfrântă prin forță, dar memoria ei a supraviețuit imperiului care a încercat să o distrugă. Iar aceasta rămâne una dintre marile lecții ale istoriei europene: puterea poate înăbuși o revoltă, dar nu poate hotărî pentru totdeauna ce vor păstra oamenii în memoria lor.

Surse informații și FOTO: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – Sighet / Béla Balogh – Az 1956-os magyarországi forradalom visszhangja az egykori Nagybánya tartomány területén / Adriana Coroian – Percepția populației din regiunea Baia Mare asupra revoluției maghiare din 1956, revista Marmatia, 2007 / Teodor Stanca – Acțiunile P.C.R. de reprimare a mișcărilor studențești anticomuniste, în Analele Sighet, vol. 8, arhiva istorică Fortepan – moștenitorii lui Fóti István / Biblioteca Universitară București

Vasile Petrovan

Citește și: