7 octombrie 1955, scrisoarea care leagă Rohia de începuturile Mănăstirii Breaza

La 7 octombrie 1955, protosinghelul Justinian Chira, starețul Mănăstirii Rohia, îi cerea episcopului Nicolae Colan binecuvântarea pentru primirea în monahism a preotului Florea Mureșan. Documentul, păstrat în memoria istorică a locului, deschide însă o poveste mult mai amplă despre intelectualitatea clujeană, represiunea comunistă, viața religioasă din Țara Lăpușului și începuturile așezământului monahal de la Breaza.

În istoria locală există documente care, privite separat, par simple acte administrative. Abia atunci când sunt așezate lângă biografiile oamenilor și realitățile epocii încep să spună o poveste. Un asemenea document a fost scrisoarea din 7 octombrie 1955, trimisă de la Rohia de protosinghelul Justinian Chira episcopului Nicolae Colan al Vadului, Feleacului și Clujului. Starețul susținea cererea preotului Florea Mureșan de a intra în monahism și îl considera potrivit pentru viața de obște:

„ …prin statornicia ce o arată în cererea sa dă dovadă a fi vrednic să intre în rândul smeriților viețuitori de chinovie; de aceea cu adâncă smerenie mă rog să binevoiți, Prea Sfințite Stăpâne, a ne da arhiereasca binecuvântare să se tundă întru monah Părintele Florea Mureșanu”

Cererea nu a primit însă aprobarea dorită. Pentru a înțelege importanța scrisorii trebuie privit cine era omul despre care Justinian Chira îi scria episcopului. Florea Mureșan, întâlnit în unele documente și sub forma numelui Mureșanu, nu ajunsese la Suciu de Sus după o existență petrecută în anonimat. Născut la 8 iulie 1907, la Ciubanca, își construise o formație intelectuală neobișnuit de solidă: studiase la Cluj, Cernăuți, Strasbourg și Berlin, iar în 1948 obținuse doctoratul în Teologie la București. Fusese preot, profesor la Academia Teologică și protopop al Clujului, publicase și activase într-un mediu în care teologia se întâlnea cu literatura și viața culturală.

Casa familiei Mureșan din Cluj devenise, în anii anteriori instaurării comunismului, unul dintre locurile frecventate de intelectuali. În jurul cenaclului lui Victor Papilian se întâlniseră acolo nume precum Lucian Blaga, Valeriu Anania și Zorica Lațcu. Această dimensiune culturală este importantă pentru înțelegerea personajului. Mai exact, în Suciu de Sus nu ajunsese doar un preot mutat dintr-o parohie în alta, ci un intelectual format în câteva dintre centrele universitare importante ale epocii.

După instalarea regimului comunist, biografia sa s-a schimbat radical. Securitatea îl supraveghea deja la sfârșitul anilor ’40, iar în 1952 a fost condamnat și trimis în detenție la Canalul Dunăre–Marea Neagră. Un studiu publicat în 2026, (Research and Science Today), întemeiat și pe documente CNSAS, arată că prima condamnare a fost formulată juridic ca o infracțiune de drept comun, în vreme ce documentele aparatului represiv indicau și preocuparea autorităților față de influența religioasă pe care preotul o exercita. A fost eliberat în iunie 1953, dar nu i s-a permis să-și reia vechiul loc în viața bisericească a Clujului, iar din toamna aceluiași an a ajuns la Suciu de Sus.

Tocmai în acești ani trebuie plasată și apropierea lui tot mai puternică de viața monahală. Cercetarea documentelor arată că încercase mai întâi să se apropie de Mănăstirea Vladimirești și solicitase să slujească acolo, însă cererile sale nu fuseseră aprobate. După revenirea în Țara Lăpușului, a continuat să urmărească ideea monahismului și, în cele din urmă, a cerut primirea în obștea Rohiei. Acesta a fost contextul precis în care Justinian Chira a intervenit în favoarea sa la 7 octombrie 1955.

Scrisoarea devine cu atât mai interesantă dacă este privită din perspectiva celui care o semnase. Justinian Chira avea numai 34 de ani, dar conducea Rohia din 1944, când preluase stăreția la doar 23 de ani. Fusese tuns în monahism în 1942, hirotonit ieromonah în 1943 chiar de episcopul Nicolae Colan, iar din 1948 purta rangul de protosinghel.

Avea să conducă mănăstirea până în 1973 și, mai târziu, să devină unul dintre ierarhii importanți ai Bisericii din Transilvania și Maramureș. Prin urmare, recomandarea sa nu fusese una formală. Starețul Rohiei îi solicita episcopului să permită tunderea în monahism a unui preot pe care îl considera statornic în alegerea făcută și potrivit pentru viața de obște. Refuzul nu a pus însă capăt proiectului spiritual al lui Florea Mureșan. În același timp, în apropiere de Suciu de Sus începea să prindă contur un alt proiect: Breaza.

În timpul primei detenții, potrivit mărturiilor păstrate ulterior de cei apropiați, Florea Mureșan făcuse legământul de a ridica un altar sau un așezământ religios dacă avea să supraviețuiască. Cercetările mai noi permit și o cronologie ceva mai precisă a începuturilor. În toamna anului 1954 a găsit și a cumpărat terenul din cătunul Breaza, iar lucrările pentru schit au fost realizate cu sprijinul oamenilor din zonă. Același studiu întemeiat pe documente CNSAS plasează ridicarea propriu-zisă a schitului în 1955 și arată că proiectul urmărea inclusiv formarea unei mici comunități monahale.

Sursele locale mai vechi dau intervale ușor diferite, 1954–1957 sau chiar până în 1958, ceea ce explică de ce datarea construcției nu este identică în toate prezentările Mănăstirii Breaza. Cert este însă că proiectul exista deja în momentul scrisorii din octombrie 1955 și că Florea Mureșan îl concepuse ca pe un așezământ monahal, nu doar ca pe o simplă casă parohială. Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” consemnează că, neexistând o casă parohială disponibilă la Suciu de Sus, preotul își ridicase în cătunul Breaza o locuință cu paraclis, într-un loc pe care îl dorea schit de sine stătător.

Toate acestea se petreceau într-un moment în care raporturile dintre statul comunist și viața religioasă deveniseră tot mai tensionate. Represiunea împotriva clericilor, supravegherea mănăstirilor și controlul exercitat prin Departamentul Cultelor precedaseră cu câțiva ani Decretul 410 din 1959, care avea să lovească direct monahismul românesc. Studiile istorice asupra decretului au arătat că măsura din 1959 nu apăruse brusc, ci fusese pregătită de ani de supraveghere și de încercări ale regimului de a reduce autonomia și influența așezămintelor monahale.

În cazul lui Florea Mureșan, documentele Securității sunt relevante tocmai pentru că arată felul în care activitatea religioasă putea fi reinterpretată politic. Autoritățile îl acuzau că îi îndepărta pe localnici de activitățile colectivizării și priveau întemeierea schitului și influența sa asupra credincioșilor drept elemente ostile regimului. În martie 1956 îi fusese deschis un dosar de urmărire individuală, iar supravegherea a continuat până la rearestarea sa, în 1958.

Aici trebuie făcută și o precizare necesară pentru o relatare istorică riguroasă. În memorialistica bisericească și în articolele apărute de-a lungul anilor au circulat date diferite privind arestarea, condamnarea și chiar anul morții lui Florea Mureșan. Cercetarea recentă a dosarelor CNSAS a stabilit arestarea în noaptea de 26 iunie 1958, procesul în aprilie 1959 și condamnarea la 20 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale prin agitație”. Această documentare este mai solidă decât versiunile memorialistice care au vehiculat o pedeapsă de 25 de ani.

Condamnarea nu l-a vizat singur. După arestarea sa, 454 de oameni din zonă au semnat un memoriu prin care cereau întoarcerea preotului în parohie. Inițiativa avea să atragă represalii și asupra unora dintre cei implicați. Gavril Burzo, viitorul arhimandrit și unul dintre cei care aveau să păstreze mai târziu memoria Brezei, a fost condamnat la șase ani de închisoare, alături de alți localnici. Episodul arată că povestea depășise deja destinul unui singur preot și devenise parte a relației tensionate dintre comunitate și aparatul represiv.

Florea Mureșan a trecut prin mai multe locuri de detenție și a ajuns, în cele din urmă, la Aiud. A murit acolo la 4 ianuarie 1963, la 55 de ani. Data este confirmată de documentele penitenciare, certificatul de deces, referatul medical și procesul-verbal de înhumare și trebuie preferată informațiilor mai vechi care indicau, eronat, anii 1961 sau 1962.

Primul așezământ de la Breaza nu a supraviețuit represiunii. Sursele bisericești consemnează că a fost degradat, folosit ulterior ca adăpost pentru animale și, în cele din urmă, distrus. În 1988, Gavriil Burzo, fostul ucenic al lui Florea Mureșan, a sprijinit ridicarea unei troițe pe locul vechiului schit, iar după 1989 viața monahală avea să fie refăcută. Astfel, actualul așezământ de la Suciu de Sus–Breaza s-a construit și pe memoria unei încercări monahale începute în anii cei mai duri ai regimului comunist.

Privită după 71 de ani, scrisoarea din 7 octombrie 1955 nu trebuie transformată nici într-o relicvă sentimentală, nici într-o simplă curiozitate de calendar. Valoarea ei este tocmai aceea de document de epocă. Ea surprinde legătura dintre două personalități bisericești, intenția clară a lui Florea Mureșan de a intra în monahism și existența unei experiențe religioase care se contura la Breaza într-un moment în care spațiul de libertate al Bisericii se restrângea tot mai mult.

Destinele celor doi oameni au continuat apoi foarte diferit. Florea Mureșan a murit în detenție, fără să mai vadă ce avea să devină locul de la Breaza. Justinian Chira a rămas aproape trei decenii la conducerea Rohiei și avea să ajungă ierarh. Între cele două biografii a rămas însă documentul din 1955 și, dincolo de el, un capitol de istorie locală în care se întâlnesc intelectualitatea transilvăneană, monahismul, colectivizarea, Securitatea și rezistența unei comunități.

Tocmai de aceea, povestea Brezei nu începe doar cu o mănăstire. Începe și cu un om întors din detenție, cu încercarea lui de a-și schimba viața, cu sprijinul starețului de la Rohia și cu o scrisoare trimisă într-o zi de 7 octombrie 1955. Restul avea să fie scris de istoria uneia dintre cele mai dificile epoci prin care au trecut Biserica și societatea românească în secolul XX.

Sursa FOTO: Fototeca Ortodoxiei Românești / Ziarul Lumina

Vasile Petrovan

Citește și: